Interviu cu Luci si Dani Milian

 

Învaţă din greşelile altora; viaţa e prea scurtă ca să le faci tu pe toate”, a spus cineva. Despre greşelile ei din trecut, Luci Milian vorbeşte deschis, le recunoaşte, ştie că nu mai poate da timpul înapoi,fam-milian dar ar vrea ca alţii, citindu-i povestea, să fie feriţi de experienţe asemănătoare cu a ei. Ascultând-o, mi-a venit de mai multe ori în minte versetul: Nu judecaţi…” şi de asemenea: Cine stă în picioare, să ia bine seama să nu cadă”. Luci a avut în viaţa ei un moment în care s-a întors acasă. Povestea ei are un mesaj pe cât de simplu, pe atât de important. „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, ci porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască…” Fapte 17:30

 

Sunt primul copil născut în familia Horopciuc Vasile şi Aurica. Mă declar hunedoreancă pentru că m-am născut în Hunedoara. Tatăl meu a venit întâi prin `57 să lucreze în combinat la Hunedoara, apoi a venit şi mama şi aici s-au căsătorit. Mai am o soră, pe Livia şi un frate, Beni. Părinţii mei fiind credincioşi, m-au dus şi pe mine şi pe fraţii mei la biserică tot timpul cât am fost mici. Uneori mergeam cu plăcere, alteori nu aveam de ales. Când am mai crescut am cântat în orchestra de mandoline a bisericii. Pe atunci orchestra era dirijată de fratele Csantos care acum trăieşte în Ungaria. În orchestră mai cântau atunci fraţii Mănuţiu, Tabita Furdui, Tabita Drăgoi, Dana Bold, Nina Faur şi bineînţeles, alţii. Amintirile mele legate de orchestră, se pierd în perioada liceului. Atunci începusem să nu mai prea merg pe la biserică.

În vremea aceea nu era prea comod să fii copil de pocăit. Duminica se făceau tot felul de activităţi cu pionierii şi cum eu mergeam la biserică, mai tot timpul aveam probleme. Eu de mică am fost o cântăcioasă”. Într-o perioadă am fost chiar şi solista şcolii. Profesoara mea de muzică, doamna Mureşan, ţinea la mine pentru că, spunea ea, sunt un copil talentat dar cu un talent nefructificat. A venit la noi acasă împreună cu directorul şcolii, dl. Stoica, să îi convingă pe părinţii mei că ar fi un mare păcat dacă nu m-ar da la şcoala de muzică, pentru că sunt un potenţial şi nu unul contrafăcut. Tata s-a scuzat spunându-le că noi suntem pocăiţi. În înţelegerea lui credea că dacă aş merge la o şcoală de muzică voi ajunge mai apoi să cânt prin vreun restaurant, aşa că nu m-a lăsat să merg.

După ce am terminat 10 clase, am evadat. Am plecat să fac o şcoală profesională la Timişoara. Acum, erau ele şcoli şi mai aproape de casă, dar am vrut ca să scap nu ştiu de ce… Aveam impresia că sunt închisă într-o cuşcă. Aveam impresia că tot timpul sunt dirijată. Am plecat în Timişoara pentru că am vrut să fiu liberă, dar mi-am dat seama când am ajuns acolo că sunt şi mai îngrădită. Stând la internat, eram obligată, ca de altfel toţi, să port fâş roşu, pantofi vişinii, bentiţă şi număr matricol. Am urmat acolo cursurile şcolii populare de artă timp de doi ani.

Ce ai învăţat în timpul acesta?

Să merg pe două drumuri care duc nicăieri. Mergeam la discotecă pentru că îmi plăcea foarte mult ca să dansez, dar mai mergeam şi la biserică şi îi chemam şi pe alţi colegi să vină cu mine. Până în anii liceului am fost crescută în biserică şi aveam cuvântul lui Dumnezeu în inima mea. Timişoara a fost o perioadă de căutare. Am vrut să văd ce înseamnă viaţa, să încerc să descopăr de la ce mă tot îngrădesc părinţii. Am vrut să fiu singură şi să iau eu toate deciziile în ceea ce mă priveşte. Cu alte cuvinte, căutam să fiu fericită, dar nu căutam unde trebuie. Îmi amintesc că eram dezamăgită de fiecare dată când mă întorceam de la discotecă; mergeam singură şi mă întorceam singură. În drum spre casă, aşteptând tramvaiul, mă tot întrebam: Este cineva în lumea asta mare care vede la mine mai mult de un păr blond şi o pereche de pantaloni strâmţi? Cineva care să mă iubească pentru ceea ce sunt eu?”

În Timişoara l-ai cunoscut pe viitorul tău soţ…

Da. Stăteam la cămin şi într-o zi m-am dus la nunta unei colege de serviciu. Acolo l-am cunoscut pe Iulian. Căutam un partener de dans şi nu eram mulţumită de nici unul din cei disponibili. Singurul care  mă interesa şi mă intriga în acelaşi timp, stătea la masă cu bătrânii. Aş fi dansat cu el dar aşteptam să fiu invitată, lucru care s-a şi întâmplat dar pe la sfârşitul nunţii. După o vreme destul de scurtă, am hotărât ca să ne căsătorim. Părinţii amândurora au fost împotrivă. Ai mei pentru că ar fi vrut ca să mă căsătoresc cu un băiat pocăit, iar ai lui pentru că ar fi vrut pentru fiul lor o fată cu facultate, aşa cum avea el. Perioada de prietenie a fost destul de agitată. Deşi ţinea la mine foarte mult, era şi foarte posesiv. Ceva din mine îmi spunea că nu o să o duc bine cu el dacă ne-am căsători, dar în mod inexplicabil şi acum pentru mine, nu puteam să îl las. La puţină vreme după ce ne-am căsătorit mi-am dat seama ce mare greşeală făcusem.

Ca una care ai trecut pe aici, ca sfat ai pentru tinerii care pleacă în alte oraşe la şcoală, abia aşteptând să scape de îngrădirile părinţilor?

Tinerilor, vreau să vă spun că nu”-urile părinţilor nu sunt rele în esenţă. Ele sunt fie greşit înţelese de voi copiii, fie greşit puse de către părinţi. Un lucru e clar; anii petrecuţi în lume sunt ani irosiţi. Mai mult, deciziile luate te urmăresc toată viaţa şi departe de Dumnezeu nu prea poţi lua decizii bune. Mă gândesc de multe ori că dacă mi-aş fi ascultat părinţii, aş fi avut azi o familie creştină şi nu aş fi fost singură. Am învăţat pe propria piele- şi a fost o lecţie dureroasă- că e foarte important cum îţi petreci tinereţea. Vrei sau nu vrei, lasă amprente pe toată perioada următoare a vieţii.

Cu toate acestea, nu te gândeai să te întorci la Dumnezeu…

Nu. Au fost ani grei şi eram tare amărâtă în suflet, dar nu mă gândeam la Dumnezeu. Mă gândeam la divorţ. Dumnezeu mi-a vorbit nu printr-un mesaj de evanghelizare ci printr-unul de nuntă. Când privesc acum în urmă, îmi dau seama că nu am avut nici o contribuţie. Atâta ştiu: acela a fost momentul când Dumnezeu s-a îndurat şi de mine. Era 18 octombrie `80, ziua de nuntă a fratelui meu. Ce s-a întâmplat atunci nu pot ca să explic. Undeva în adâncul sufletului îmi era dor de o cântare, de un program de la biserică… Nu îmi mai amintesc nimic din predică, dar ştiu că am plâns într-una. Cred că era tare ciudat ce se întâmpla cu mine, pentru cei din jur. Era nuntă totuşi, nu înmormântare. Nu mă puteam opri din plâns. Senzaţia mea era că am fost plecată undeva departe şi ca fiul risipitor, acum m-am întors acasă. Mi-am spus: Aici e locul meu.” Din momentul acela nu a mai contat cine şi ce spune. Am venit acasă şi joia următoare l-am informat pe soţul meu că începând din ziua aceea voi merge la biserică. El nu este un om religios şi făcusem o înţelegere între noi că nu vom merge niciunul la vreo biserică. Nu era o cerere de voie ci i-am spus că hotărârea mea are legătură cu ceva care s-a întâmplat la nunta fratelui meu şi că nu pot explica ce anume s-a întâmplat. M-a întrebat cum rămâne cu înţelegerea noastră şi i-am spus că aceasta a ţinut până atunci.

Cum altfel a reacţionat soţul tău?

La început a crezut că e un simplu moft, dar apoi a înţeles că hotărârea mea era serioasă. Când i-am spus că m-am hotărât şi să mă botez, mi-a spus clar că nu va veni la botez. Dacă tu ai hotărât să te pocăieşti, între noi totul s-a terminat.” Dar între noi nu mai era de mult mare lucru. Spuneam mai devreme că m-am gândit de mai multe ori la divorţ. De fiecare dată mă gândeam la Adi că avea să crească fără tătă (pe Dani încă nu-l aveam). Şi mai erau părinţii mei. Pentru ei ar fi fost o adevărată traumă divorţul meu iar eu nu vroiam ca persoanele atât de importante din viaţa mea să sufere din cauza alegerii mele. Mai bine sufeream eu. Dumnezeu a îngăduit toate acestea în viaţa mea ca eu să învăţ nişte lucruri şi le-am învăţat. Au fost lecţii aspre dar le-am învăţat. Dacă aş putea da timpul înapoi, aş alege altfel.

Bucuriile tale…?

Copiii, în primul rând. Adi a fost un copil cuminte dar care s-a maturizat prea devreme. În ziua când a hotărât să se mute în casa viitorilor lui socrii, am plâns mult. Până în ziua aceea fusese ajutorul meu, stâlpul pe care mă sprijineam. M-am văzut singură cu Dani (pe el l-am primit de la Domnul în vremea în care nu mă aşteptam şi nici nu credeam că mai pot naşte). Mă rugam ca Dumnezeu să lucreze şi la inima lui. E un copil răzvrătit dar Tu poţi să ai milă şi de el” şi rugăciunea mi-a fost ascultată.

Dani, ce anume te-a determinat să iei această hotărâre?

Era prin primăvară. Eram acasă pentru că suferisem o fractură la gleznă în timpul unui joc de fotbal şi aveam piciorul în ghips. Avusesem pentru o perioadă o prietenă nepocăită de care mă despărţisem de curând. Se întâmplaseră parcă prea multe dintr-o dată în viaţa mea. Într-o zi eram în casă şi vorbeam pe net cu Adi şi cu Ruben. Am avut un moment de mare cercetare în urma căruia am început ca să plâng singur în camera mea. Am chemat-o pe mama la mine în cameră şi i-am spus că vreau ca să mă pocăiesc pentru că nu mai vreau să stau aşa.

Ai amintit şi de Ruben. Cum este la întâlnirile voastre de adolescenţi?

Îmi place tare mult. Suntem doar tineri de vârsta liceului, deci de vârste foarte apropiate şi astfel putem să vorbim despre simţămintele şi problemele cu care ne confruntăm cu mai multă libertate.

Cum a fost ieri la Alba?

Fain. Am mers cu trenul. Eu am mers la biserica baptistă veche. Ne-am întâlnit cu tineri de prin toată ţara, chiar şi cu cei de la Tulca de unde este Adi.

În ce relaţii eşti cu tatăl tău?

Mmm. Mai vorbim din când în când la telefon. L-am chemat şi la botezul meu dar nu a venit. Este un om tare dificil şi nu se prea poate vorbi cu el.

Reîntorcându-ne la bucuriile tale, Luci…?

V-am  spus despre Adi şi Dani. Sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru modul minunat în care El îmi poartă de grijă în fiecare zi. Fiind o femeie singură, cu bunătate El împlineşte toate nevoile mele. Mă bucur pentru relaţia frumoasă pe care o am cu soacra mea. Şi astăzi îi spun mamă. Socrul meu a murit dar şi el a ţinut la mine. Îi spunea deseori lui Iulian: Să te împaci cu Luci că tu nu ai femeie de lăsat!” Tot la bucurii le trec pe cele două prietene ale mele, Angela Iagăr şi Tatiana Budişteanu, a căror prietenie înseamnă mult pentru mine. În anii grei mi-au fost aproape, m-au sprijinit şi încurajat şi le mulţumesc pentru aceasta.

Te rogi pentru?

Adi şi Iulia care în curând vor deveni părinţi, iar eu desigur bunică, una tânără. Mă rog să fie sănătoşi ei şi copilaşul lor. Mă rog şi pentru Dani să rămână credincios Domnului şi mă mai rog să termine şcoala de şoferi şi să înscrie maşina ca să putem merge şi după mama la Pestiş ca să vină şi ea mai des la biserică şi să îi luăm şi noi pe alţii, aşa cum şi pe mine de multe ori m-au luat alţii cu maşina lor în drum spre casă.

 

Interviu realizat de Emi şi Cristina Ciupe

 

 

 

Reclame