Duminică, 23 noiembrie 2008 ora 8:50. În faţa biroului candidaţii înconjuraţi de prieteni, cunoştinţe, neamuri, aşteaptă să intre în birou pentru a primi ultimile sfaturi. Pe faţa tuturor se citeşte acea expresie pe care nu ai văzut-o niciodată până atunci şi îţi dai seama că urmează să se întâmple ceva deosebit pentru ei. Toţi discută cu înfrigurare diverse lucruri, dar de fapt înţelegi că fiecare încearcă să îşi ascundă emoţiile.

Apar fraţii păstori şi intră împreună cu cei în haine albe pentru câteva minute în birou, apoi se reîntorc; urmează pozele. Când ieşim afară, pe treptele bisericii rămânem uimiţi de perdeaua de fulgi care se aşează tăcuţi pe pământ, încercând să-l îmbrace în alb. Inima începe să îmi bată cu putere, ochii mi se umezesc şi acea imagine îmi pare cunoscută; doar locaţia şi personajele se schimbă. În urmă cu 25 de ani (11 decembrie 1983), pe o vreme foarte asemănătoare cu cea de acum, eram şi eu îmbrăcat în alb alături de încă aproximativ 40 de persoane. Eram cel mai mic dintre cei care urmau să fie botezaţi în acea duminică. „Doamne îţi mulţumesc că în toţi aceşti ani ai fost cu mine şi fără nici un merit al meu, Tu m-ai purtat în braţele Tale. Am greşit de multe ori, Te-am întristat, dar nu m-ai lăsat singur niciodată. Îţi mulţumesc şi Te iubesc.”

Unul din gândurile care s-a cuibărit bine în mintea mea este legat de trei din tinerii care se botează acum: Nati Ciupe, Casiana Horopciuc şi Cristina Tudosă. Fiecare din ei au măcar unul din părinţi „născuţi pentru cer” în aceeaşi zi cu mine. Ce mare binecuvântare şi ce cadou le-a dăruit Dumnezeu, ca după 25 de ani de umblare cu El, să-şi vadă copiii mărturisindu-şi dragostea pentru Cel Preasfânt! La mulţi ani fraţii mei şi Dumnezeu să-i ajute pe toţi copiii noştri să răspundă cu dragoste, dragostei Lui.

Dacă veţi citi în revista din luna aprilie a acestui an, veţi vedea că grupa VII–VIII de atunci s-a prezentat, iar una dintre fete îşi exprima dorinţa de a se boteza cât mai mulţi (toţi) la acelaşi botez. Deşi nu s-a împlinit pe deplin acest gând, totuşi sunt câţiva care au făcut lucrul acesta. Când am fost cu ei în vară în tabără, unii dintre ei mi-au spus despre dorinţa lor şi m-au rugat să spun câteva lucruri la mărturiile lor. A fost o adevărată onoare pentru mine rugămintea pe care mi-au adresat-o şi deşi mi-am dorit să le-o împlinesc, nu am reuşit. Dar folosesc acest prilej pentru a spune câteva lucruri despre ei, cei care s-au botezat.

În primul rând aş vrea să subliniez dorinţa lor de implicare în orice lucrare de la biserică. Dacă veţi sta de vorbă cu părinţii lor, veţi afla că una din „marile” probleme cu care se confruntă este că vor să participe la prea multe activităţi din biserică. „Doamne, te rog, păstrează această râvnă pentru Casa Ta în inimile lor toată viaţa.”

Un alt lucru pe care l-am observat la ei este bucuria. Bucuria de a fi împreună, bucuria de veni la Casa Domnului, bucuria de a-L sluji pe El cu tot ce au. Mă uit de multe ori la ei când cântă şi nu pot să rămân indiferent la expresia feţei lor. Cântarea lor porneşte din inimă şi apoi ajunge pe buze. I-am văzut şi la alte activităţi: aranjarea bisericii pentru Ziua Roadelor, aranjarea şi decorarea sălii grupei VII-VIII, servirea la masă în duminicile când suntem adunată toată „Familia” în jurul mesei, etc. Bucuria de a-L sluji pe Dumnezeu se vede în toate acţiunile lor.

În încheierea acestor rânduri aş avea un îndemn pentru cei care le suntem de acum fraţi şi surori mai mari. În noaptea când Domnul Isus a fost prins pentru a fi judecat şi răstignit, îi spune lui Petru: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine” (Luca 22:31-32). Când îi vom vedea bucuroşi, să ne rugăm pentru ei; când îi vom vedea trişti, să ne rugăm pentru ei; când vom avea motive de bucurie din partea lor, să ne rugăm pentru ei; când ne vor întrista, să ne rugăm pentru ei. Să ne rugăm pentru ei este cel mai bun ajutor pe care putem să-l oferim. Haideţi să facem aceasta pentru ei şi pentru fiecare din cei care formăm „Familia noastră”!

Fiţi binecuvântaţi! Emanuel Popa

Reclame