Interviu cu Lidia Mureşan

Sora Lidia, cred că puţini din “Familia noastră” ştiu unde v-aţi născut, cum aţi ajuns în Hunedoara… Ne spuneţi ceva despre asta?

lidia-muresanM-am născut în comuna Iclod, judeţul Cluj, în 31 august 1941. Părinţii mei au fost credincioşi baptişti; tatăl meu, o perioadă a fost pastor în biserica din comună, iar în vremea în care nu exista încă o Casă de Rugăciune în Iclod, credincioşii se adunau la noi acasă. Copil fiind, am mers împreună cu părinţii mei la biserică, dar după ce am crescut, am plecat la liceu la Cluj, am început să lucrez ca suplinitor în învăţământ şi încetul cu încetul m-am îndepărtat de Dumnezeu. Mi-am ales un soţ care nu făcea parte din poporul lui Dumnezeu. Împreună avem patru copii (2 băieţi şi 2 fete). Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am copii cu care mă înţeleg foarte bine. Dumnezeu mi-a luat soţul, dar am rămas cu cei patru copii minunaţi de care nu mă pot plânge.

Ce anume v-a determinat să vă întoarceţi la Domnul şi când a fost asta?

Lacrimile şi rugăciunile unei mame, cred eu, că nu se poate să rămână fără răspuns din partea lui Dumnezeu. Şi mama mea s-a rugat pentru noi copiii, iar Dumnezeu a ascultat-o. Prima care s-a întors la Domnul a fost sora mea. A fost plecată împreună cu soţul ei (nepot de preot ortodox) într-o excursie în California, la nişte prieteni. Acolo, într-o zi, prietenul lor i-a întrebat: “Credeţi voi că Dumnezeu vă poate mântui?” Răspunsul lor a fost: “Da, sigur, cum să nu credem?” “Şi dracii cred şi se înfioară” a fost răspunsul prietenului. Asta i-a pus pe gânduri şi i-a cercetat atât de mult încât în scurtă vreme au luat decizia de a se preda în mâna Domnului şi chiar s-au botezat acolo în California. S-au întors înapoi în ţară transformaţi, alţi oameni.

Mama îmi tot spunea: “Acum, sora ta s-a întors la Domnul, tu de ce nu vrei să faci pasul acesta?” Cunoşteam Cuvântul Domnului, ştiam ce urmări are neascultarea şi îmi spuneam “… şi eu mă voi întoarce cândva, nu voi muri nepocăită!” Îmi amintesc de o întâmplare din tinereţe, în care eram plecată într-o excursie cu copiii de la şcoală, fiind primăvară stăteam afară sub un cireş înflorit împreună cu o prietenă de a mea (din familie de pocăiţi şi ea) şi am făcut amândouă un angajament că nu vom pleca din lumea aceasta fără să ne pocăim. Însă tot amânam momentul acesta. Dumnezeu a fost bun cu noi şi ne-a ajutat să ne împlinim această juruinţă.

De fiecare dată când mama venea în vizită la noi, (am stat prima dată la Teliuc, apoi ne-am mutat în Hunedoara) nu lipsea niciodată duminica de la Casa Domnului. De multe ori o însoţeam şi eu; am fost de câteva ori şi în locaţia de pe Popa Şapcă împreună. Îmi spunea mereu să merg la biserică deoarece aceasta va aduce împlinire vieţii mele. Soţul meu nu cunoştea Cuvântul Domnului şi nu-mi dădea întotdeauna voie să merg. Când mergeam mă simţeam foarte bine, aşa că am început să frecventez mai des biserica.

Într-o duminică de iarnă, i-am spus soţului meu că doresc să merg la biserică. El mi-a dat voie deoarece şi el trebuia să meargă la servici. Fiind iarnă, a fost polei şi nu au circulat nici taxiurile, nici autobuzele în zona în care locuiam noi. Să merg pe jos mi-a fost teamă… Privind pe geam zăpada care cădea din cer şi vântul care sufla, Dumnezeu mi-a cercetat viaţa printr-o întrebare, printr-un gând “De ce stai tu aşa şi nu te pocăieşti?” Atunci am început să mă gândesc: “Cum pot sta eu aşa de departe de Dumnezeu, nemântuită, şi să nu mă îngrijoreze soarta mea?” Ştiam unde voi ajunge dacă nu mă voi întoarce… Şi am luat hotărârea: “Când va fi primul botez, voi merge şi mă voi boteza.”

Să ştiţi că pe mine nu m-a întrebat nimeni la biserică de unde vin, ce fac. Ştiu că sora Mărioara Horopciuc chiar mi-a spus că s-a gândit că sunt credincioasă, deoarece eu cunoşteam cântările din copilărie şi cântam împreună cu biserica, a crezut că sunt de la Haţeg sau de altundeva. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă pocăiesc. Când am auzit că este botez, m-am dus la fratele Popa Ilie şi i-am spus că şi eu doresc să fac pasul acesta. Pentru botezul care urma era prea târziu deoarece tocmai se terminaseră cursurile de caticheză; asta a fost în anul 2001. Mi-a părut rău, dar am rămas hotărâtă că mă voi boteza cu prima ocazie. Într-adevăr, în data de 06 ianuarie 2002, după ce am urmat şi eu caticheza, L-am mărturisit pe Domnul în apa botezului. Nu voi uita niciodată că la botezul meu s-a cântat cântarea “O ce simţire, L-am pe Isus!” Este cântarea mea preferată încă dinainte de a mă boteza şi Dumnezeu a lucrat în aşa fel încât chiar aceasta să fie cântată. Mie îmi plac în mod deosebit cântările. Ele mă întăresc şi mă edifică, uneori poate mai mult decât o predică; au un impact deosebit asupra sufletului meu. Din acel ianuarie 2002, sunt cu Dumnezeu pe acelaşi drum şi sunt foarte bucuroasă. Uneori mă simt atât de fericită, încât pun mâna pe pix şi mai scriu câte o poezioară cu talentul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu.

Eu mă consider într-un fel botezată de două ori. Mama mea, când L-a mărturisit pe Domnul în apa botezului (3 august) era gravidă cu mine. În 31 august m-am născut eu. Simt că m-am născut sub binecuvântarea Domnului şi nu am cuvinte destule să-I mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.

Cum L-aţi simţit pe Dumnezeu în viaţa dumneavoastră, după ce aţi început să-L urmaţi?

Oridecâteori mă rog simt că Dumnezeu mă ascultă. Domnul este foarte, foarte bun cu mine. Îi mulţumesc pentru bunătatea Lui nemărginită.

Nu cu mult timp în urmă, când am trecut printr-o operaţie nu tocmai uşoară, m-am rugat şi I-am încredinţat toate lucrurile şi într-adevăr operaţia a decurs foarte bine, iar recuperarea a fost foarte bună. Toate au mers de la bine înspre mai bine. În tot acest timp am simţit mâna lui Dumnezeu asupra mea. El a lucrat în aşa fel încât în spital am fost colegă de cameră cu o soră din Olanda, care venise cu ajutoare în România şi şi-a fracturat un picior. Eu ştiam engleză destul de puţin, ea nu ştia româneşte, dar cel mai bine ne-am înţeles cântând cântările Domnului. Eu cântam în româneşte, ea în olandeză; am petrecut clipe minunate împreună. Şi acum mă mai sună din Olanda să vadă cum mai sunt. Am avut de la început încredinţarea că Dumnezeu mă va ajuta să trec cu bine prin această operaţie.

Când aţi trecut prin încercări, aţi simţit că aparţineţi unei “Familii”?

Da! Biserica este Familia mea mare şi am simţit că fraţii şi surorile mele s-au rugat pentru mine. Am vorbit la telefon cu fratele Ilie Popa care mi-a spus că cei din biserică s-au rugat pentru mine; i-am răspuns că ştiu asta deoarece am simţit o înviorare şi o mângăiere sufletească deosebită în acele momente.

Ştiu că aţi fost plecată din localitate împreună cu fiicele atunci când a murit soţul dumneavoastră. Aţi fost supărată pe Dumnezeu pentru că vi l-a luat?

Nu! Nu am fost supărată pe Dumnezeu! Singurul lucru care mi-a produs supărare, a fost faptul că a murit nemântuit. Îmi pare rău deoarece soţul meu începuse şi el să vină la biserică împreună cu mine, şi chiar a spus odată că trebuie şi el să se boteze. Cu toate acestea îmi place să cred că atunci când a murit poate a spus şi el ca şi tâlharul: “Doamne, iartă-mă!” Aş vrea să cred asta, dar nu ştiu… Numai Dumnezeu ştie. Când văd că alţi soţi se botează şi îşi urmează soţiile pe Calea Domnului, simt regret în sufletul meu că nu am putut trăi bucuria de a-L urma pe Domnul împreună cu soţul meu. Mă străduiesc să-i îndemn pe copiii mei să-L urmeze. Băieţii nu mă prea înţeleg şi mă cam refuză, dar mă bucur pentru că fetele mele Carmen şi Camelia cred şi vin şi ele când pot la biserică. Ştiu însă că atât nu e destul, dar pe mine m-a aşteptat Domnul aproape 60 de ani. Aşa că şi eu mă rog pentru copiii mei şi am speranţă…

Aveţi regretul că nu L-aţi urmat din tinereţe?

Îmi pare foarte rău. Ce am câştigat eu că am stat atâta timp departe de Dumnezeu? Nimic! Cu totul altfel ar fi fost viaţa mea. Regret că am petrecut atâţia ani departe de Dumnezeu. Ştiu că Domnul m-a iertat pentru aceşti ani de înstrăinare şi Îi mulţumesc. Dacă mama mea ar şti că m-am pocăit, cât de bucuroasă ar fi!

Ce sfat aţi avea pentru copiii care au binecuvntarea de a creşte în familii de credincioşi?

Să meargă pe drumul lui Dumnezeu, să-L urmeze şi să asculte de părinţii lor. Mie îmi pare foarte rău că nu am ascultat-o pe mama. Mă gândesc cât de rănită a fost; parcă îi văd şi acum faţa înlăcrimată când îmi spunea: “De ce nu asculţi, de ce nu asculţi? Cât de bine ţi-ar fi dacă ai fi cu Domnul!”

Care credeţi că este locul dumneavoastră în Familia de pe Aleea Parcului?

Datoria mea este de a-I fi un slujitor credincios şi să-L slujesc cu tot ce am şi tot ce pot.

Ce ne puteţi spune despre talentul dumneavoastră într-ale scrisului?

Talentul de a scrie versuri îl am din copilărie; scriam versuri pentru Scânteia pionierului. Apoi, după ce m-am căsătorit, talentul meu a adormit, deoarece soţul meu “nu dădea doi bani”

pe asta. Noaptea când nu puteam să dorm, luam caietul şi scriam pe întuneric să nu mă vadă, să n-aprind lumina, iar a doua zi, de-abia reuşeam să descifrez ce am scris. Pentru mine scrisul reprezintă o mare bucurie. Îmi place să scriu şi pentru şcolari, cu ocazia diferitelor evenimente, dar mai ales îmi place să scriu poezii de laudă Mântuitorului.

Care sunt lucrurile care vă plac în biserica noastră şi care sunt cele pe care le-aţi dori schimbate?

Totul îmi place! Îmi plac foarte mult cântările, iar când corul cântă, parcă mă înalţ spre cer. Mă simt foarte bine în biserica noastră; când nu pot ajunge la vreun serviciu de închinare simt că parcă îmi lipseşte ceva. Şi mesele de părtăşie sunt foarte bine venite, deoarece astfel ne putem cunoaşte mai bine unii pe alţii.

Sunt dorinţe în inima dumneavoastră pentru care înălţaţi rugăciuni înaintea lui Dumnezeu?

Dorinţa mea cea mai mare este ca şi copiii mei să se întoarcă la Domnul. Pentru acest lucru aş dori să vă rugaţi împreună cu mine.

Se apropie Sărbătorile de iarnă; cum le aşteptaţi?

Mi-am propus să scriu câteva poezii pentru cei mai mici din biserică şi să le ofer pentru a fi recitate cu această ocazie.

Este o mare diferenţă între modul în care petrec acum Naşterea Domnului şi felul în care sărbătoream înainte. Atunci era sticla de ţuică pe masă şi chiar dacă eu nu beam, ştiu că Îl supăram pe Domnul. Acum am o pace nemărginită în suflet, îmi pregătesc inima ca El să domnească în ea şi aştept sărbătorile cu o mare bucurie.

Ce aţi dori de aceste Sărbători cititorilor revistei noastre?

Multă pace în inima fiecăruia pentru a putea sărbători cum se cuvine naşterea Pruncului Sfânt. Să avem grijă fiecare la modul în care trăim, să ne curăţim inimile pentru a-L aştepta şi să dăruim şi celor care au mai puţin decât noi. Trebuie să dăruim deoarece şi noi am primit Darul cel mai de preţ, pe Domnul Isus Hristos.

Şi nu în ultimul rând, trebuie să împărtăşim Cuvântul Domnului celor care nu-L cunosc şi au atâta nevoie de mântuire.

Interviu realizat de Emanuel & Liliana Popa

 

Decembrie în sărbători

 

 

Decembrie e luna minunată

Cu sfinte, luminate sărbători;

Pe jos, covor de nea imaculată

Iarna a aşternut şi la ferestre flori.

 

Natura pregătită e anume

De sărbători. În alb s-a îmbrăcat

În cinstea Pruncului unic în lume,

Ce-a coborât din cer şi s-antrupat.

 

Se-aud colindători vestind în noapte:

“Vă bucuraţi că s-a născut Mesia!”

Aripa vântului duce departe

Mesajul, care poartă bucuria.

 

Din înălţimile imense şi albastre,

Mai sus de lună, stele şi de nori,

Plutind în jos, spre inimile noastre

Răsună lin, al îngerilor cor.

 

Cu bucuria-n glas nestăpânită

Cântăm şi noi cerescului odor;

În noaptea luminată şi sfinţită

Ni s-a născut Isus Mântuitor.

 

Pruncul Isus, e darul preţios;

Floarea Salemului cea adorată.

Trimis din cerul sfânt şi glorios

Să mântuiască omenirea toată.

 

E mult de când s-a întâmplat minunea,

Mai mult de două mii de ani s-au scurs!

Dar, vestea încă-i vie-n toată lumea

Că-n Betleem, ni s-a născut Isus!

Reclame