Interviu cu Rut Bândilă

Nu cu mult timp în urmă am dus vestea bună a Naşterii Domnului Isus şi celor din oraşul nostru. Ai participat şi tu? Ai fost la colindă?

            În ziua de 24 decembrie, fiind la serviciu, am ajuns acasă atât de obosită încât nu se mai înţelegea nimeni cu mine. Mi-a trecut prin minte să nu mai merg anul acesta cu colinda dar un gând nu-mi dădea pace: “Chiar de Crăciun, acasă?!” M-am odihnit aproximativ o oră şi jumătate şi am fost trezită derut bandila colindători. Era trupa lui Emi Goicovici. După ce aceştia au plecat, m-am îmbrăcat şi eu şi am plecat să-i întâlnesc pe tinerii de la biserica noastră. Era ora 22 şi ei colindau prin micro V; am continuat să ducem vestea bună a Naşterii Mântuitorului până spre dimineaţă.

            A doua seară m-am bucurat foarte mult pentru că am putut să merg la colindă cu grupa de copii. Am fost impresionată de cei mai mici: Cristi Popa, Delia Potcovaru, Teodora Tomoni, care au stat cu noi până la sfârşitul colindului (aprox ora 2) deşi era foarte frig, şi să văd bucuria de pe feţele lor. Mi se întâmplă uneori să fiu întrebată la sfârşitul vreunui program la biserică: “Ce a fost cu tine în seara asta? Eşti obosită? Nu te simţi bine?” Această întrebare m-a făcut să fiu mai atentă la modul în care mă manifest, la atitudinea mea. Poate, venind de la serviciu direct la biserică sunt uneori mai obosită şi nu reuşesc să-mi manifest bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi pe Mess mi-am pus motto-ul “Mă bucur de fiecare clipă ce o trăiesc, chiar dacă nu zâmbesc mereu”, pentru ca cei care mă cunosc să înţeleagă că sunt bucuroasă şi mulţumită chiar dacă nu o arăt întotdeauna.

            De când a apărut în viaţa ta această atitudine de mulţumire?

            Nu pot spune că am fost totdeauna aşa. Schimbarea asta a fost produsă aproximativ acum doi ani, când m-aţi provocat să scriu, de Ziua Mulţumirii, un articol pentru revistă. Tocmai atunci citeam despre o persoană care a hotărât să se aşeze pe genunchi şi să spună: “Doamne Îţi mulţumesc pentru…, Îţi mulţumesc pentru…, Îţi mulţumesc!”, chiar dacă până atunci nu a fost obişnuită să facă acest lucru. La un moment dat şi-a dat seama că mulţumirea ei nu mai era doar de pe buze ci venea din inimă şi astfel a renunţat la modul de închinare de dinainte: “Doamne dă-mi, Doamne fă-mi.” Pe mine m-a impresionat exempul acesta şi am început să-l aplic în viaţa mea. La început l-am aplicat cu privire la serviciul meu. Până la sfârşitul anului 2007 nu am putut spune din toată inima “Doamne Îţi mulţumesc pentru serviciul meu”. Anul acesta (2008) l-am simţit ca un an binecuvântat în viaţa de zi cu zi atât la serviciu, cât şi în familie, chiar dacă nu am fost lipsită de încercări şi pot spune că Dumnezeu m-a ajutat să spun din toată inima “Îţi mulţumesc pentru serviciul meu!”

            Spuneai ceva şi despre încercări…

            O încercare grea prin care am trecut ca familie a fost operaţia lui Eunice. Trebuia să treacă printr-o anestezie generală şi nu ştiam cum va fi după. Fiind nemântuită, mi-a fost puţin teamă. O vedeam tensionată. Cu o zi înainte de operaţia ei, eram la serviciu şi aşteptam un mesaj de la cineva. Când a sunat telefonul am început să citesc mesajul şi mi-au dat lacrimile văzând că este de la Eunice. Spunea: “Vă mulţumesc dintr-o inimă sinceră, smerită pentru toată dragostea voastră de fraţi; v-am avut cu inima aproape de mine şi v-am simţit iubirea chiar dacă sunteţi departe. Vă mulţumesc pentru tot sprijinul, pentru toate sfaturile oferite cu căldura sufletului, pentru grijă şi pentru rugăciunile în care mă purtaţi. Pentru încurajări şi pentru timpul de care am avut parte datorită vouă, fraţii mei. Vă iubesc şi iertaţi-mă dacă uneori nu m-am comportat cum trebuie. Dumnezeu să vă binecuvinteze!” Mi-am dat seama că în viaţa ei se produsese o schimbare; atunci, sau mai demult… După acest mesaj am simţit că totul va fi bine.

            De multe ori au fost situaţii în familie în care a sunat telefonul: accident, boală… La noi în familie, când se întâmplă ceva, toată lumea trebuie să afle. Chiar şi Rebeca, deşi este nepocăită, posteşte. Sunt momentele în care pot spune că ne unim foarte mult spiritual chiar dacă suntem departe unul de celălalt. În ziua accidentului Danei şi a lui Cornelius a sunat din nou telefonul; ştiam că plecaseră de la noi foarte obosiţi, după o nuntă. Cu 20 de km înainte de a ajunge la Arad, au aţipit şi au intrat într-un cap de pod. Deşi toată maşina a fost distrusă, ei nu au avut nimic. A fost o minune! Deşi a fost o situaţie grea pentru noi ca familie, Dumnezeu ne-a arătat încă o dată că este cu noi şi ne protejează chiar şi când suntem în prăpastie, poate la un pas de moarte.

            Cum este să fii înconjurată de atâţia fraţi şi surori?

            Pot spune că e o provocare: unul e trist, altul e bucuros în acelaşi timp; nu ştii cu care să simţi. Când cineva trece printr-o încercare în familia noastră e o unitate atât de frumoasă şi o legătură aşa de deosebită. Nu ştiu cum este în alte familii, dar în a noastră, Dumnezeu a pus o dragoste deosebită unul pentru altul. Chiar dacă fraţii cei mai mari s-au căsătorit, totuşi simt cu noi şi îi interesează orice aspect din viaţa noastră. Dana şi Cornelius ne vizitează şi ei destul de des, iar vara când veneau la noi şi ieşeam împreună cu toată familia la picnic Cornelius se amuza şi spunea că se simte ca în tabără. Nu pot spune că am momente de plictiseală în viaţă: ai cu cine să te joci, ai cu cine să te cerţi… În urmă cu doi ani am fost singură şi nu mi-a plăcut. Fiind nou angajată am fost trimisă la specializare la Predeal iar în acest timp toată familia mea era plecată în Spania. Mă sunau şi îmi povesteau: “Suntem toţi la fotbal, suntem toţi la plajă, suntem toţi la kebab.” Mă bucuram aşa de mult pentru ei, dar mie îmi era atât de greu să suport că nu sunt acolo. Mă întorsesem acasă şi nu mai aveam poftă de mâncare, de la serviciu mă întorceam tristă; fiind vară prietenii mei din oraş erau plecaţi, aşa că mă simţeam ca şi când aş fi fost pedepsită.

            Ca fraţi am fost învăţaţi să împărţim tot ceea ce aveam. Dacă uneori ne certam sau ne băteam trebuia nu doar să ne cerem iertare ci să ne şi pupăm, iar asta era foarte greu. Lucrul acesta ne-a ajutat încă de mici să ne apropiem foarte mult. Părinţii noştri sunt o prezenţă plăcută în viaţa noastră pentru că au încercat să ne transmită totdeauna dragostea lor, chiar şi când eram pedepsiţi.

            De la părinţii noştri am învăţat să ne iubim. Ei sunt un exemplu de dragoste şi de ascultare unul faţă de altul şi faţă de Dumnezeu. Nu ne-au spus: “Trebuie să-L iubiţi pe Dumnezeu” ci “Trebuie să ascultaţi de Dumnezeu!” Nu poţi să asculţi de cineva cu adevărat dacă nu iubeşti acea persoană şi dacă nu o cunoşti. Chiar dacă Rebeca nu e încă mântuită, noi credem că Dumnezeu are un plan şi pentru ea. A ferit-o din atâtea accidente, în care ea nu a păţit mai nimic, deşi maşina a fost distrusă. Dacă până nu demult spunea că tot ceea ce are, are prin puterile ei, acum recunoaşte că numai Dumnezeu a ajutat-o. Mi se pare o realizare acest lucru şi ne rugăm pentru ea în continuare.

            Tu cum ai ajuns să te pocăieşti şi să-L cunoşti pe Domnul?

            Îmi aduc aminte că mergeam împreună cu Dana, sora mea, la biserica veche de pe Popa Şapcă. Nu comunicam prea bine cu ceilalţi, deoarece aveam impresia că ei se cunosc mai de demult şi mai bine, dar eram foarte atentă la cum gândesc ceilalţi, ce fac, ce atitudini au. În timpul adolescenţei, îmi plăcea să particip la toate programele dar joia întârziam la rugăciune, deoarece scăpam târziu de la şcoală. Într-o duminică dupămiaza, dorind să ajung la timp la biserică am alergat de la autobuz şi am reuşit să găsesc un loc în primul rând la balcon. În acea seară a predicat Bodi Caius. Când a provocat biserica la cercetare, deşi nu am reţinut prea mult din mesaj, am înţeles că Dumnezeu mă iubeşte chiar dacă sunt mare sau mic, păcătos sau mai puţin păcătos, şi că am nevoie să mă ierte. Am spus: “Doamne, iartă-mă şi pe mine!” Nu pot să spun exact ce am simţit atunci, dar a fost în inima mea o pace şi o bucurie de nedescris încât atunci când ne-a provocat să ridicăm mâna, am fost foarte hotărâtă. Apoi la sfârşit ne-am rugat împreună. Am plecat acasă hotărâtă să le spun părinţilor că m-am predat şi de acum doresc să le spun şi celorlalţi despre Dumnezeu. Mergeam singură, pe jos, şi deşi era noapte mă simţeam atât de protejată. Ajunsă acasă am sta de vorbă cu tata, iar a doua zi la şcoală deja am privit lucrurile altfel – totul mi se părea atât de frumos în viaţă. În acea vreme urma să se deschidă Centrul Creştin Betleem şi am hotărât să slujesc acolo la grupa de preşcolari fiind şi eu “mică”. Îmi amintesc ce emoţii am avut când am predat prima cântare: “Cine a creat?”. Când am ajuns în faţa copiilor am uitat semnele. Nu m-am botezat imediat deoarece nu m-au lăsat părinţii, pentru că au considerat că sunt foarte tânără şi nu cumva să iau o decizie în pripă, iar apoi să iau alte decizii greşite. Am spus: “Doamne Tu ştii dorinţa mea, dar consider că ceea ce părinţii mă învaţă este corect şi mai aştept un timp, în care Te rog să-mi vorbeşti.” În clasa a X-a, când a venit Daniel Costuţ  profesor de religie, modul lui de abordare a Cuvântului îmi plăcea foarte mult. Deşi ora de religie era la 7 dimineaţa, mergeam de fiecare dată cu plăcere. Aveam un coleg în bloc pe care îl rugam să mă însoţească  pentru a nu merge singură. În schimb, eu îi dădeam temele.

            La vârsta de 17 ani, m-am hotărât să mă botez. Nu am regretat niciodată. Şi acum le spun celor din jur, mai ales celor necredincioşi, că cea mai mare realizare a mea nu este pe plan profesional, ci bucuria că sunt mântuită.

            Cum L-ai simţit pe Dumnezeu lângă tine până acum?

            A fost lângă mine totdeauna, dar au fost momente în care poate nu L-am înţeles. Acum, pot mărturisi că în fiecare zi Îl simt, în fiecare zi am momente în care mă cercetează. Toate problemele şi situaţiile prin care am trecut au fost biruite prin faptul că El a fost lângă mine. Majoritatea lucrurilor din viaţa mea sunt minuni. De când lucrez, nu mai am atât de mult timp să petrec în prezenţa lui Dumnezeu, dar m-am rugat ca asta să nu-mi afecteze relaţia cu El. Cred că El a hotărât să-mi vorbească şi în timpul serviciului.

            Apoi momentele de la Masa Domnului, pentru mine sunt momente de cer. Îmi place să nu mă uit în jur, să închid ochii şi să-L văd pe El în mijlocul nostru. Îl rog să nu iau cina până simt prezenţa Lui în viaţa mea, şi atunci simt fiorul Duhului Sfânt. Sunt lucruri pe care le simt! Cred că fiecare, în relaţia noastră cu Dumnezeu percepem într-un anumit fel lucrurile, de multe ori diferit de a celorlalţi. Nu am cuvinte să-I mulţumesc pentru cât de mult îmi arată că e lângă mine în fiecare zi. Cele mai frumoase momente ale părtăşiei mele cu Dumnezeu sunt atunci când mă rog pe genunchi; încep prin a-I mulţumi şi-I mulţumesc pentru atât de multe lucruri, încât uneori îmi rămâne destul de puţin timp să-I cer; dar El cunoaşte totul. Sunt aşa binecuvântată că îmi răspunde şi dorinţelor nerostite. Numai după ce mi le împlineşte, îmi aduc aminte când numai îmi trecea prin gând, dacă… 

            În urmă cu câţiva ani mă întorceam de la biserică şi treceam pe lângă BRD (eram studentă la Finanţe – Bănci). Mi-am spus:  “Doamne, oare ar fi posibil, după ce termin eu facultatea la distanţă să mă angajez aici?” Nici nu terminasem facultatea când mama a aflat că sunt posturi la BRD. Cineva care lucra acolo i-a sugerat să-mi depun CV-ul acolo. Am fost chemată la interviu la Sibiu. Eram stresată; nu aveam cultură în privinţa domeniului, nu aveam studii terminate, nu aveam experienţă… Niciodată nu am mers la un examen fără să citesc din Biblie şi fără să cer ajutorul Domnului. Am deschis Biblia la Proverbe 3:3,4. Cuvintele care m-au încurajat au fost “şi astfel vei căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Acum aveam nevoie de “trecere” înaintea oamenilor. Ajunsă acolo m-am rugat: “Doamne, te rog să-mi alungi emoţiile şi să-mi dai curaj. În rest, facă-se voia Ta. Dacă slujba aceasta mă va îndepărta de Tine, mai bine să nu o primesc!” După ce m-am prezentat, psihologul m-a întrebat direct: “Eşti pocăită?” Am răspuns “Da!” A continuat interviul, iar la sfârşit mi s-a spus că voi primi rezultatul acasă. După două săptămâni, rezultatul a venit favorabil. Mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a împlinit o dorinţă pe care o avusesem doar în gând.

            Poţi să ne spui câteva bucurii avute în anul 2008?

            Un lucru pentru care mă bucur nespus de mult, este maşina. Mi-am dorit-o de mult timp deoarece fiind fată şi având serviciul departe de casă, mergând şi la Centru în micro VII, îmi era teamă să nu mă urmărească cineva. Totuşi mă rugam să o primesc doar atunci când pot să renunţ la ea şi să ştiu să o dau când cineva are nevoie de ea. Şi… El mi-a dat maşina. Este folosită de cei din familie, ba chiar am reuşit să o dau şi unor persoane din afara familiei. Am primit maşina în momentul în care am fost pregătită să o apreciez atât cât trebuie: o necesitate, nu un lux.

            Altă bucurie a fost tabăra în Grecia cu tinerii. Înainte de tabără am fost foarte solicitată (program lung la serviciu, nunta unui frate de-al meu) de aceea  m-am rugat: “Doamne, dă-mi un loc unde să mă pot simţi bine, să mă odihnesc şi care să mă surprindă plăcut.” Nu am fost impresionată de faptul că era altă ţară, ci mai ales de atmosfera creată. Am fost uimită să descopăr cât de bine mă simţeam cu voi ca şi echipă. O surpriză a fost pentru mine faptul că am ajuns şi în Thesaloniki. Consider că a fost un har, deoarece iniţial această vizită nu era în program.

            Alte bucurii pe plan spiritual au fost ieşirile în misiune cu corul şi ieşirea de la Clopotiva cu grupa de copii, ocazii foarte frumoase de a-L lăuda pe Domnul.

            Ce îţi doreşti în 2009?

            Rugăciunea mea este: “Păstreză-mi conştiinţa curată şi atentă la şoapta Duhului Sfânt.” Mi-am dat seama că dacă nu sunt atentă, îmi încarc mintea cu foarte multe lucruri de nimic. Acest gând m-a cercetat la revelion la Diana Chiş, când împreună cu tinerii de la Timişoara am discutat despre faptul că suntem “bombardaţi” de păcat prin mass-media în fiecare zi.

            De asemenea doresc să îmi termin masteratul şi să trec cu bine de examenul de dizertaţie din luna martie. Aş fi mulţumitoare dacă v-aţi ruga pentru mine. Ştiu că şi în timpul facultăţii au fost persoane care s-au rugat pentru mine deşi nu am fost trecută niciodată în calendarul de rugăciune. Este atât de frumos să afli că ai fost binecuvântată pentru că te-a mai susţinut cineva înaintea lui Dumnezeu.

            Îmi mai doresc ca în acest an să am mai mult timp pentru studiul Bibliei şi memorarea ei. Îmi place să merg înaintea Lui, ca înaintea unui Dumnezeu al promisiunilor împlinite.

            Pentru biserică mi-aş dori ca închinarea să nu fie un moment de plictiseală ci unul pe care să-l dorim. Aş vrea să văd că biserica prin închinare creşte în înviorare, nu adoarme. Aceasta ţine nu doar de cel din faţă, ci de atitudinea fiecăruia. Cred că atunci biserica  ar fi mai plină şi joia seara.

            Ai vreo cântare preferată?

            Îmi place cântarea “Te-am ales.” Nu e meritul meu că sunt iubită de Dumnezeu. Nu am nici un drept să fiu atât de binecuvântată, atât de ocrotită. Îmi plac de asemenea foarte mult cântările lui Adi Gliga; sunt de cercetare, de mulţumire pentru ceea ce face Dumnezeu dintr-un păcătos; şi asta am fost fiecare.

            Dar un verset preferat?

            1 Petru 5:7 a fost motto-ul meu mult timp. Mi-a fost destul de greu ca după ce Îi dădeam Lui îngrijorările mele, să nu le mai iau înapoi. M-am rugat, iar El mi-a dat puterea de a mă încrede pe deplin în promisiunea Lui. Când am avut examenul la Şcoala de Şoferi, m-am rugat Domnului să mă ajute să iau 23 de puncte la sală. Când se citeau rezultatele aveam emoţii tot mai mari. Totuşi ştiam că “celui neprihănit i se împlineşte dorinţa”. Când am auzit numele meu şi punctajul obţinut, mi-au dat lacrimile şi nu am putut decât să-I mulţumesc pentru o nouă rugăciune ascultată.

            Pentru anul acesta mi-am ales Proverbe 16:3. Mi-am făcut anumite planuri şi ştiu că nu le voi putea duce la sfârşit decât cu ajutorul Domnului. 

            Ce mai face Adiţă?

            În ultimul timp este foarte mult schimbat în bine. Într-o discuţie, mi-a spus că cel mai bun prieten al lui este Dumnezeu. Cred că acolo, fiind lipsit de anturaj şi de lucrurile care îl despărţeau de Dumnezeu, s-a apropiat mai mult de El.

                                                Interviu realizat de Emanuel & Liliana Popa

Reclame