Interviu cu Carmen şi Camelia Zaldea

Teama pe care am avut-o la început de interviu, s-a adeverit atunci când am ascultat înregistrarea; nu mai ştiam care e Carmen şi care Camelia. De aceea o mare parte din cele de mai jos va trebui să le consideraţi ca spuse de amândouă. Pentru a le putea totuşi deosebi pe cele două surori gemene, Carmen este întâi născută şi Camelia este cea care poartă ochelari de vedere. Citind rândurile de mai jos, putem afla despre provocările cuiva care nu este din familie de pocăiţi, de care Domnul s-a îndurat şi care încearcă să trăiască pentru El. Vor începe spunându-ne cum s-a îndurat Domnul şi de ele şi au ajuns astfel ca să-L cunoască.

Prima dată au mers la biserică mama şi bunica în Deva, la bisericCarmen si Camelia Zaldeaa unde era păstor fratele Elisei. Mergeam şi noi acolo cu mătuşa noastră. Aveam vreo 10-11 ani. Nu eram prea atente la ceea ce se spunea acolo ci mai mult desenam. Acolo s-a botezat mama după care a căzut bolnavă la pat. Am mers timp de vreo 2 ani la biserica baptistă din Deva unde făceam naveta în fiecare week-end aproape. Apoi bunica a aflat de biserica din Hunedoara de pe Popa Şapcă şi am mers toate patru acolo. Mama şi bunica mergeau în biserică iar noi la copii. În vremea aceea, de noi copiii se ocupa Olimpia şi Cornelia, pe atunci Burlacu. Am mers la copii până am considerat că suntem prea mari pentru asta apoi am coborât în biserică şi stăteam la balcon. Aveam ca bune prietene pe Pamela şi Claudia.

Mama şi bunica mergeau mai mult dimineaţa la biserică, dar noi vroiam să mergem şi dupămasa. Mama era foarte strictă cu timpul nostru de întoarcere acasă de oriunde am fi fost plecate şi o vreme ne-a fost tare greu să ne încadrăm în timp, dar le-am câştigat încrederea că nu mergem în altă parte decât la biserică.

Odată era evanghelizare şi nu am stat împreună ci una în sală şi cealaltă în balcon şi la ieşire când ne-am întâlnit am descoperit cu surprindere că fiecare dintre noi se predase Domnului în ziua aceea, la aceeaşi predică. Nu mai ţinem minte exact, dar se poate să fi fost predica fratelui Chisăliţă. Mama era pocăită şi botezată dar era tare bolnavă. Tata nu a fost prea încântat de noi că vrem să ne botezăm, dar nu s-a manifestat împotrivă şi aşa am ajuns ca să fim botezate împreună. Aveam 16 ani când ne-am botezat. A fost o zi extraordinară. Am primit un braţ de flori, iar fratele Popa Ilie ne-a dus cu maşina acasă unde am avut o mulţime de musafiri dintre neamuri. Noi acuma suntem uimite de mărturiile care se spun înainte de botez şi de ce multe cunosc cei care se botează. Noi când ne-am botezat nu am ştiut decât că Domnul Isus a murit pentru noi şi că vrem să ne schimbăm viaţa şi caracterul ca să fim plăcute Lui. Nu mai ştiam altceva. La scurt timp după aceea, am participat împreună cu verişoara noastră Ramona din Deva la o întalnire cu învăţătorii de copii la care ne invitase Corneliu Medrea. În vremea aceea, în mod special, el ne-a ajutat foarte mult şi de aceea îl putem considera fratele nostru mai mare. Nu ştia ce putem noi face dar ne-a chemat dacă vrem să participăm şi noi, iar noi vroiam. Ne-a plăcut tare mult. De neuitat pentru noi la acea întâlnire a fost prezenţa sorei Mia Medrea de la Vărmaga care ne-a îmbrăţişat şi pe noi cu dragoste la fel ca pe ceilalţi pe care îi cunoştea dinainte. Ne simţeam ca şi cum ne-ar fi cunoscut şi pe noi şi făceam parte din aceeaşi familie. Am continuat ca să participăm la diferite studii care ne-au ajutat enorm de mult. A însemnat mult pentru noi felul în care am fost acceptate de ceilalţi şi în mod special de Mia. Veneam dintr-o familie modestă iar copiii ştiau asta şi ei făceau diferenţă între noi şi alţii. Prima tabără a fost şi este de neuitat. Chiar dacă nu aveam bani pentru asta, fratele Corneliu ne-a luat şi pe noi la Vărmaga.

Camelia: Ştiu că nu trebuie să trăiesc în trecut, dar de multe ori mă hrănesc cu amintirile acelor vremuri.

Am dorit ca şi noi să fim o binecuvântare aşa cum au fost şi alţii pentru noi. Am putut face lucrul acesta şi material pentru că am lucrat de la 19 ani dar şi prin încurajări. O mătuşă de-a noastră care s-a pocăit între timp, ne mai aduce şi acum aminte cum o încurajam noi să se încreadă în Dumnezeu atunci când avea probleme. Părinţii noştri nu l-au cunoscut pe Domnul ci au trăit în felul lumii; doar mama s-a pocăit când eram noi măricele. Acum toate neamurile noastre se miră ce schimbate suntem noi faţă de viaţa părinţilor noştri.

Când mama s-a îmbolnăvit a stat mai multe zile în comă, iar noi ne rugam aşa cum ştiam ca să ne-o mai lase Domnul şi Îi mulţumim că ne-a ascultat. Ne-am rugat atunci ca să nu plece până nu ne vede căsătorite; acum ne rugăm ca să nu plece până nu este pregătită. Din cauza sănătăţii nu mai poate veni la biserică, iar noi o încurajăm aşa cum putem dar vedem diferenţa pe care o simte pentru că suntem fetele ei. Credem că ar fi cu totul altfel dacă încurajările şi îndemnurile ar veni de la surori de o vârstă mai apropiată cu ea. Ea cunoaşte tot ce noi îi spunem dar dacă ar veni de la cineva dinafară… O are acum, şi noi ne bucurăm mult, pe mătuşa noastră care s-a pocăit şi vedem că este altfel când vorbeşte ea cu mama. De multe ori ne-am gândit că într-un fel noi trăim pentru mami şi tati ca ei să vadă cum e o viaţă de copii pocăiţi.

Pe tine Carmen, de o bună bucată de vreme nu te mai vedem la biserică. De ce?

De un an de zile eu locuiesc în Constanţa şi lucrez la un adăpost de noapte pentru fete. Împreună cu ceilalţi de acolo le învăţăm lucruri practice pentru viaţă dar şi lucruri spirituale care să le apropie de Dumnezeu. Fetele provin din familii foarte sărace; ziua merg la un centru de zi, iar noaptea la noi.

Cum ai ajuns tocmai la Constanţa?

Am avut tare mult dorinţa să mă căsătoresc cu un misionar. O prietenă m-a provocat spunându-mi că ce ar fi dacă aş merge eu la o şcoală pentru misiune şi poate că acolo se va împlini şi dorinţa mea, aşa că am ajuns la şcoala T.P.M. (Tineri Pentru Misiune) din Constanţa prin Simona Ciurar. De când participam la grupurile Vestea Bună, m-am gândit că eu o să lucrez într-un domeniu pentru Domnul. Îmi plăcea şi serviciul pe care-l aveam înainte în Hunedoara, dar îmi doream în cele 8 ore de servici ca mai bine să fac ceva pentru Domnul, aşa că am ales să plec. Între timp am făcut şi şcoala de şoferi şi un curs de nursing, pregătiri care oricând mi-ar putea fi de folos. După 3 luni de teorie la Constanţa au urmat 3 de practică în Bulgaria unde am avut parte de experienţe speciale.

Cum te întreţii acolo?

Iată că se împlineşte un an de când am plecat în Constanţa fără nici un suport material. La început părinţii nu au fost de acord să plec deaceea le-am spus celor de la misiune să se roage împreună cu mine pentru că nu vroiam să plec fără acceptul lor. Atunci când am plecat aveam doar banii de transport şi un milion de lei de la fratele Corneliu pentru şcoală. Casa de fete nu era încă gata şi deci nu aveam nici masa şi nici cazarea care urmau să fie asigurate mai apoi. Am postat un anunţ prin care îmi ofeream serviciile pentru curăţenie celor din misiune şi ei au fost foarte binevoitori şi nu am dus lipsă. Am avut probleme şi cu dinţii şi am primit bani pentru repararea lor, dar nu pot să spun de unde. Cred că au venit din cer pentru că ştiu că nici ceilalţi de la bază nu o duc prea bine cu banii. Dumnezeu s-a îngrijit ca de fiecare dată să am bani de venit acasă şi chiar mai mult ca să pot fi o binecuvântare şi pentru alţii. Nu am un salar acolo, dar am carte de muncă, lucru care a însemnat mult pentru tata. Cu timpul am ajuns să fiu susţinută financiar într-o oarecare măsură de câteva persoane din Suedia. Biserica Bunavestire din Constanţa, pe care o frecventez, au şi o lucrare cu bătrâni la care merg câteva ore pe săptămână şi mai am şi de acolo un mic venit. Fundaţia mi-a plătit un curs de bucătar, pentru că trebuia să avem un bucătar permanent, aşa că şi gătesc, iar odată pe săptămână gătesc la centrul de zi pentru 20 de persoane, copii şi personal. La misiune suntem oameni diferiţi şi din culturi diferite şi mă rog ca Domnul să ne ajute şi în continuare să ne înţelegem bine în slujba Lui.

Camelia, tu ai rămas acasă şi în biserica din Hunedoara. Ce lucrezi tu aici?

Pentru mine despărţirea de Carmen este foartre grea, pentru că niciodată nu mi-am închipuit viaţa fără ea. Întotdeauna ne-am înţeles foarte bine, chiar şi înainte de a ne pocăi. Pe lângă faptul că merg la biserică de fiecare dată când pot, merg şi la Centrul Creştin Betleem şi ajut în lucrurile care îmi stau în putinţă. Cât timp am putut am mers şi la grupele de copii din Mânerău şi Pestiş pentru că îmi plac copii. Dumnezeu a pus în mine o sensibilitate specială pentru ei.

Ştim că împreună aţi făcut parte şi din grupul care vizita bolnavi la spital în fiecare duminică.

Da. Prima dată am mers la invitaţia lui Ghiuri şi am continuat să mergem văzând frumuseţea acelei lucrări. La spital, în special la Cronici, oamenii ne şi pupau mâinile, pentru că eram singurii care îi vizitam. Alţii spuneau că au venit la ei un cor de îngeri. Au fost însă şi cazuri în care oamenii sau doctori şi asistente ne-au respins şi nu ne-au lăsat să ducem mângăierea cu care venisem.

Care cuvinte ale Scripturii vă sunt mai aproape de inimă?

Camelia: Aproape în fiecare an am avut ca motto Psalmul 116, apoi şi Iosua 1:5-9

Carmen: Psalmul 119 mă pocăieşte, mă îndeamnă şi mă ajută. Apoi am ca motto versetele din Evrei unde suntem îndemnaţi să stăruim în dragostea frăţească, iar ţinând cont de condiţiile în care locuiesc şi anume într-o casă care nu este a mea, înseamnă mult pentru mine versetul care spune să nu dăm uitării primirea de oaspeţi…

Camelia: Şi pentru mine Psalmul 119 este la fel de special ca şi pentru Carmen.

Puteţi să spuneţi lucruri care va încântă la noi la biserică?

Carmen: Îmi place mult clădirea bisericii şi cântările corului foarte mult. Când mă întorc acasă regăsesc familia pe care am lăsat-o. Îmi place mult cum predică fratele Corneliu dar şi fratele Dani. De data aceasta au fost câteva surori care s-au interesat despre mine întrebându-mă pe unde mai sunt şi ce mai fac şi m-am simţit tare bine. O menţionez în mod deosebit pe sora Rozica.

Obişnuiţi să vă rugaţi împreună?

Da. Ne aducem aminte de momentele de criză din familia noastră, cum ne puneam amândouă la rugăciune şi cum Dumnezeu ne asculta. Ne-am rugat mult timp împreună. Mai mulţi au fost cei care ne spuneau să ne rugăm pentru un anumit lucru pentru că noi suntem două şi Dumnezeu ne ascultă.

Pentru ce vă rugaţi acum?

Pentru mântuirea părinţilor noştri. Acum 3 ani am fost operată (Camelia) de apendicită şi am suferit tare mult. Mă simţeam aşa de rău încât credeam că o să mor şi am început să plâng şi să mă rog cu gândul la părinţii mei şi cred că Domnul mă mai ţine ca să îi pot vedea pe amândoi, copiii Lui. Tot atunci mă gândeam câte lucruri se fac pentru Domnul la care vroiam ca să particip şi eu. Dumnezeu mi-a lăsat în continuare viaţa şi acum trebuie ca să împlinesc dorinţa mea de atunci, nu?

Carmen: Să îmi dea Domnul un soţ. În locul unde sunt am nevoie de multă înţelepciune şi o atitudine corectă. Fetele sunt mai rebele, fiind crescute în medii vitrege şi mă rog ca să-mi pot câştiga şi păstra respectul lor. Am nevoie de multă răbdare şi dragoste pentru ele.

Interviu realizat de Cristina şi Emi Ciupe

Reclame