Într-o primăvara, o prepeliţă şi-a pregătit un cuib. După ce l-a terminat a început să facă ouă, apoi le-a clocit, ca în final, din ele să iasă şapte pui frumoşi şi jucăuşi. În fiecare zi, mama lor le căuta mâncare şi îi învăţa lucruri folositoare. Dintre toţi cei şapte, cel mai mare era şi cel mai năstruşnic. Odată, pe la seceratul grâului, el nu a fugit destul de repede la chemarea mamei lui şi a fost prins de un flăcău. Scăparea i-a venit din sfatul unui ţăran mai bătrân, care a spus tânărului să-i dea drumul. Când a scăpat, a fugit la mama lui care l-a dojenit şi i-a spus ca pe viitor să fie mai ascultător.

A trecut vara, iar în primele zile ale toamnei un vânător însoţit de câinele său trecu pe lângă cuibul lor. Mama ştiind primejdia care-i aşteaptă, i-a sfătuit să stea nemişcaţi până când îi va chema ea; era singura care ştia cum să îndepărteze pericolul. După acest sfat, a zburat şi a reuşit să distragă atenţia vânătorului, astfel reuşind să-şi salveze puii. Dar nu pe toţi. Cel mai mare face din nou o greşeală: crezând că a trecut pericolul, zboară din cuib înainte ca mama să-i cheme. Vânătorul îl aude şi trage. O singură alică îi nimereşte aripa, destul ca osul tânăr să pleznească. Când îl găseşte mama lui îşi dă seama de ceea ce va urma. Cu toate acestea, continuă să aibă grijă de el, ascunzându-şi durerea de fiecare dată când puiul o întreabă dacă se va face bine.

După trecerea toamnei, mama îşi dă seama că pentru a salva ceilalţi şase pui, trebuie să-l părăsească pe cel rănit. Astfel, când iarna a început să-şi aştearnă cojocul de nea, cu mult în urma celorlalte păsări călătoare, prepeliţa-mamă, cu inima sfâşiată de durere pleacă însoţită de ceilalţi şase pui înspre ţările calde. Rănitul rămâne în zăpada rece, cu ochii pironiţi spre cerul unde îi văzuse ultima oară pe ai lui.

Aceasta este pe scurt, una din cele mai triste povestiri pe care le-am citit vreodată („Puiul” de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti). M-am gândit mult dacă să o pun în revistă la început de an nou. Până la urmă, după cum puteţi observa, am scris-o, fiind convins că putem învăţa câteva lucruri, şi nu aş vrea să mă refer la ce înseamnă a asculta şi a nu asculta, ci la ce înseamnă a avea grijă de „copilul” sau „fratele” rănit.

Suntem într-o continuă luptă cu cel rău, iar Biblia ne avertizează că „diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită” I Petru 5:8. Se întâmplă uneori, ca datorită neascultării noastre de Dumnezeu, să fim răniţi în lupta cu diavolul; uneori eu, alteori altcineva… Ce fac cei care rămân în picioare, care pot zbura? Cum acţionează când îşi văd „puiul” rănit? Vreau să cred că suntem într-adevăr o familie, iar atunci când unul este rănit, indiferent dacă a fost vinovat sau nu, ceilalţi încearcă să-l ajute. Chiar dacă povestirea de mai sus are un final trist, vestea bună este că povestea nici unuia dintre noi nu trebuie să se sfârşească trist. Chiar dacă eşti rănit, nici una din răni nu trebuie să te lase cu ochii înlăcrimaţi, privind cu deznădejde spre ceilalţi care se îndreaptă spre „ţările calde”. Nu este rană care să nu poată fi vindecată la crucea Domnului Isus. Iar ceilalţi, sănătoşi, trebuie să sprijine, să întărească înainte de a judeca. Reacţia umană este de a ocoli pe cel rănit şi aceasta se vede şi din pilda Domnului Isus, Samariteanul milostiv. Dar Domnul Isus ne învaţă că suntem „aproapele” cuiva, dacă văzând suferinţa lui, ne facem timp pentru a-l ajuta, chiar dacă aceasta înseamnă să renunţăm la confortul nostru sau chiar la o parte din bunurile noastre.

„Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.” Luca 10:35. Aceste cuvinte aş vrea să ni le însuşim, ca fiind rostite de Domnul Isus pentru fiecare din noi. „Ai grijă de el”! De cine să am grijă? Poate de cel care vine mai rar la biserică sau nu mai vine deloc; poate de cel care are probleme în familie; poate de cel care încă nu ştie care este locul şi rostul lui în biserică; poate de cel întristat; poate de cel …… Dacă ne uităm la începutul versetului, vedem că deja fusese achitată nota de plată pentru cel rănit. Asta înseamnă că încă dinainte de a ni se acorda o anume responsabilitate, Dumnezeu ne-a dăruit toate resursele necesare pentru a o putea împlini. Şi mai mult decât atât, în ziua în care se va întoarce, vom mai primi şi răsplată!

Ce mare va fi bucuria atunci când vom sta în faţa Scaunului Îndurării şi Isus ne va răsplăti fiecăruia pentru ostenelile noastre. Haideţi ca în acest an, să încercăm să ne apropiem mai mult de cei care au pierdut una sau mai multe lupte în războiul cu diavolul. A pierde lupta, nu înseamnă automat pierderea războiului. Aş vrea să ne ajutăm unii pe alţii să câştigăm războiul şi chiar să pierdem cât mai puţine lupte.

Vă doresc un an plin de victorii !

Emanuel Popa

Reclame