Interviu cu Cristina & Cătălin Popa

Cătălin, despre tine ştim destul de puţine lucruri. Ai putea să ne spui cum ai ajuns în biserica noastră?

Am fost plecat împreună cu mama şi sora mea în staţiune la Vatra Dornei. Acolo erau nişte misionari americani, familia Popabaptişti, care m-au invitat să particip la Clubul Biblic pe care-l organizaseră. Am stat toată vacanţa acolo şi în tot acest timp, eu (uneori şi sora mea) am participat la întâlnirile lor. De asemenea, mama mergea împreună cu ei la biserica din localitate. După ce ne-am întors de acolo, ne-am hotărât să căutăm şi în Hunedoara o biserică baptistă şi am aflat că este una pe strada Popa Şapcă. Era prin 1994 când am venit pentru prima dată la biserică şi-mi amintesc că m-am aşezat pe bancă lângă fratele Mierluşcă Gheorghe. Acesta m-a întrebat câţi ani am, de unde sunt… Chiar dacă începusem să frecventez biserica, totuşi la început nu am privit cu prea multă seriozitate lucrul acesta; abia prin 1996 am început să merg la toate întâlnirile şi să-mi doresc să fiu şi eu unul din biserică. Am început să-mi fac prieteni în biserică şi mi-am dat seama că acolo este locul meu. M-am împrietenit cu Dani Mureşan, Relu Cristescu, Emi Udrescu şi findcă erau mai multe activităţi cu tinerii în biserică eram ami uniţi; asta m-a făcut să rămân. Era începută şi lucrarea la noua clădire, mergeam destul de des la „şantier” împreună cu alţii de vârsta mea, iar acesta a fost un alt lucru care a întărit prietenia dintre noi. Mai aveam prieteni şi din lume, dar nu reuşeam să mai avem multe puncte comune. Ei mergeau la chefuri, la discotecă, iar eu nu mai aveam ce face în acele locuri.

Tatăl meu a fost multă vreme împotriva noastră. La început nu mi-a dat voie să mă botez, ci mi-a spus: „Până la 18 ani, nu te las să te botezi; apoi dacă vom mai trăi şi vei mai dori să faci asta, mai vedem.” Am hotărât să-l ascult, dar după ce am împlinit 18 ani, m-am botezat. Mai târziu, fratele Vali Chiş m-a chemat la cor, am început să-L slujesc pe Domnul şi în acest fel şi încetul cu încetul m-am integrat în viaţa bisericii.

Cum aţi ajuns voi doi să vă cunoaşteţi?

Cristina: Ne-am cunoscut în bisrică, la întâlnirile de tineret. În acele vremuri se organizau destul de multe ieşiri cu tinerii; de asemenea era şi grupu pe care-l organizase Dani Popa şi cu care cântam împreună în biserică… eram mai uniţi şi cred că era mai uşor pentru tineri să-şi găsescă prieteni din biserică. Mă doare faptul că acum sunt tineri care se simt singuri în biserică, nu îşi găsesc „locul” şi de aceea sunt atraşi tot mai mult de lume şi de plăcerile ei.

Cătălin: După cum a spus şi Cristina, eram liceeni şi participam amândoi la toate activităţile organizate cu tinerii. După o vreme ne-am hotărât să devenim prieteni. Cristina a plecat apoi la facultate la Oradea. Îmi amintesc că pe atunci nu erau atâtea telefoane mobile, internet, aşa că aşteptam cu multă nerăbdare să vină poşta, să văd dacă mai am vreo scrisoare. Dacă nu venea scrisoarea în ziua în care socoteam că trebuia să o primesc, eram tare întristat: de ce nu mi-a scris, ce s-a întâmplat… Nu după mult timp sosea şi scrisoarea mult aşteptată şi găseam în ea explicaţiile pentru întârziere.

Anul următor am mers şi eu student la Oradea, şi după încă un an de prietenie, am hotărât să ne căsătorim.

Cristina, tu ai crescut într-o familie de credincioşi, ce apreciezi la părinţii tăi în creşterea voastră?

Am fost dusă de mică la biserică; nu prea am avut de ales. Într-o perioadă chiar mergeam numai „de gura lor”, însă acum le mulţumesc că au fost consecvenţi în privinţa asta. Privind în urmă, apreciez tot ceea ce au făcut pentru noi. Deşi atunci bombăneam şi eram nemulţumită, acum sunt bucuroasă pentru că au fost severi cu mine şi nu m-au lăsat de capul meu. Ca şi copii am avut restricţii; nu ne-au lăsat să mergem oriunde şi cu oricine. Sunt foarte mulţumitoare lui Dumnezeu pentru părinţii mei.

Ce îţi aminteşti cu plăcere din vremea petrecută ca şi copil, apoi ca tânăr în biserică?

Chiar dacă eram toţi „la grămadă”, de la sugari până în clasa a VIII-a, totuşi a fost frumos; cântam împreună, ne jucam împreună, învăţam din Biblie împreună… Apoi ca adolescentă îmi aduc aminte cu plăcere de repetiţiile de orchestră, de ieşirile împreună cu tinerii în drumeţii, cu bicicletele, de misiunile pe care le făceam. Mi-a plăcut mult şi grupul de tineri cu care Îl lăudam împreună pe Dumnezeu. Mi-e dor de acele vremuri.

Ce v-a atras înspre facultatea de la Oradea?

Cristina: În primul rând eu am fost încântată de ideea că este o facultate creştină, avea cămin studenţesc şi numai era nevoie să-mi caut loc de cazare. Avea şi profilul pe care eu mi l-am dorit: Ştiinţe economice.

Cătălin: Fiind în clasa XII-a şi gândidu-mă la facultate, nu prea ştiam încotro să mă îndrept. Eram prieten cu Cristina şi am hotărât să merg şi eu la Oradea. Iniţial doream să merg la profilul de limba engleză, dar în ultimul moment mi-am schimbat opţiunea pentru limba română.

I-aţi sfătui şi pe alţi tineri să aleagă o facultate creştină?

Cristina: Atunci când am mers noi, Oradea mi s-a părut una din cele mai bune opţiuni. Aveam profesori creştini din ţară şi străinătate, aveam colegi credincioşi, şi într-adevăr atmosfera era deosebit de frumoasă. Acum nu ştiu, se pare că lucrurile s-au mai schimbat şi nu cred că mai are acelaşi impact.

Ce ar trebui să urmărească un tânăr în alegera unei facultăţi?

Cătălin: Să stea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune pentru a afla care este voia Lui cu privire la viitor. De asemenea, ar trebui să se gândească bine care este profesia spre care are chemare. E greu să urmezi o facultate şi apoi să constaţi că nu ai pasiune pentru ceea ce faci.

Cristina: Una din problemele de care trebuie ţinut cont este partea financiară. Pentru noi aceasta a cam fost singura problemă mai acută, însă Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri care ne-au ajutat atunci, şi încă ne mai ajută.

Cum a fost în perioada de după facultate când aţi hotărât să vă întoarceţi acasă?

Cătălin: Îi mulţumesc Domnului pentru că m-a ajutat să-mi găsesc serviciu imediat. La început nu am vrut să mă angajez ca profesor, deoarece aveam de întreţinut o familie şi ştiam că profesorii au venituri mici, aşa că mi-am căutat de lucru în alte domenii, dar nu am găsit. Am hotărât să merg la Inspectoratul Şcolar la Deva, însă fără prea mari speranţe, deoarece examenele pentru posturi erau date şi alţii îşi ocupaseră deja posturile. Ajuns la Deva, am aflat că rămăsese un loc la Liceul 3, aşa că am mers acolo. A fost un lucru bun deoarece în acea perioadă s-a născut şi Timi, iar astfel aveam cât de cât un venit. De aemenea a fost foarte benefic pentru noi că am putut locui la părinţii Cristinei, astfel că partea financiară nu ne „apăsa” foarte tare şi chiar ajutorul primit la creşterea lui Timi a fost binevenit.

Cum L-aţi simţit pe Dumnezeu în viaţa voastră în toţi aceşti ani?

Cătălin: Cel mai mult L-am simţit pe Domnul în facultate, aceasta datorându-se şi faptului că aveam o părtăşie strânsă cu El în fiecare zi. Ne rugam toţi colegii împreună, în cameră, iar dacă unul dintre noi lipsea sau nu citea într-o zi din Cuvântul Domnului, aveam „libertatea” să ne întrebăm unii pe ceilalţi: „Ce probleme ai? De ce nu ai citit azi în Biblie?” Apoi ne rugam unii pentru alţii şi ne încurajam reciproc. În timpul examenelor, L-am văzut pe Dumnezeu de cele mai multe ori. Ştiam că nu mi-am făcut partea cât ar fi trebuit şi de aceea mă rugam: „Doamne, nu doresc un subiect pe care să-l ştiu de nota 10, dar să fie unul la care să ştiu atât încât să trec acest examen.” EL mi-a răspuns întotdeauna.

Cristina: Eu L-am simţit cel mai mult pe Dumnezeu în viaţa mea în anul 2007, când ne-a dăruit această locuinţă. Deşi lumea a crezut că ne-am mutat în acest apartament pentru că aveam „pile”, nu a fost aşa. A fost răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre. Când m-am dus să mă interesez de dosar, am aflat că erau 48 de apartamente şi garsoniere şi 300 de solicitanţi, însă Domnul a fost bun cu noi. După ce ne-am mutat, ne-a dăruit-o şi pe Diana.

Cătălin: La început de an, fratele Corneliu Medrea a spus într-o predică: „Haideţi fraţilor să ne rugăm ca acest an să fie un an al binecuvântării” şi pentru noi aşa a fost. Am primit şi casă şi maşină.

Spuneaţi de binecuvântări… Dar încercări?…

Cristina: Pot spune că Dumnezeu până acum ne-a binecuvântat, dar ne-a ferit ca şi familie de încercări. Sunt lucruri care ne produc uneori îngrijorare (boala mamei lui Cătălin), dar atunci venim înaintea lui Dumnezeu şi ne rugăm fiind încredinţaţi că El ne ascultă. De asemenea, tatăl meu a trecut printr-un accident de maşină şi prin câteva intervenţii chirurgicale complexe şi numai mâna lui Dumnezeu l-a trecut biruitor prin toate.

Cristina, cum ai simţit ca şi copil intervenţia lui Dumnezeu în viaţa tatălui tău la prima operaţie?

Îmi amintesc faptul că a mers la spital pentru o intervenţie relativ uşoară, însă au apărut complicaţii în urma cărora a intrat în comă, iar apoi a trecut printr-o moarte clinică. Mama nu ne spunea mare lucru, dar o vedeam plângând şi rugându-se mult. O întrebam ce are tata, dar ne spunea că este bine, deoarece tot timpul a vrut să ne protejeze. Eu şi cu Marius am aflat de fapt când am fost mai mari ce s-a întâmplat şi cât de grav fusese. Pentru mama a fost foarte greu deoarece trebuia să stea alături de tata în spital la Timişoara, iar noi eram singuri acasă. Ştiu că veneau şi ne făceau mâncare uneori Rodi, alteori Doina. Tata este un om foarte credincios; el a fost „motorul familiei noastre” şi cel care ne-a ţinut aproape de Domnul. Deşi a fost grav bolnav, Dumnezeu l-a ajutat şi i-a dat izbândă. Chiar şi acum, dacă are probleme, el se roagă şi ne spune încrezător: „Domnul va purta de grijă!”

Ce vă doriţi pentru anul acesta?

Cristina: Dumnezeu să ne ajute să ne apropiem mai mult de El şi să ne facem mai mult timp pentru a citi din Biblie. Visul meu de când era Timi mic, este să ne putem potrivi „ceasurile” astfel încât să putem găsi un timp pentru a ne ruga toţi împruenă ca şi familie.

Cătălin: Eu mi-aş dori să pot primi titularizarea, să am postul meu şi să fiu eficient în ceea ce fac. În biserică mi-aş dori să avem parte de întâlniri mai dinamice, mai diversificate fiindcă uneori am impresia că urmăm nişte şabloane. Soluţia aceasta cu grupurile mici de rugăciune, cred că ne va apropia mai mult atât de Dumnezeu cât şi unii de alţii. Într-un grup restrâns, poţi „să-l tragi pe celălalt la răspundere” pentru anumite lucruri.

Ce lucruri vă plac în biserică?

Cătălin: Mie îmi plac cel mai mult întâlnirile pe grupe de vârstă de duminica dimineaţa, deoarece cel puţin la grupa noastră, este un studiu interactiv, diversificat. Eu cred că acolo fiecare are libertatea de a-şi putea exprima o mulţumire sau o cerere de rugăciune pentru o anumită problemă. Unde sunt mulţi, nu te poţi deschide. De asemenea îmi plac foarte mult ieşirile împreună cu corul.

Este ceva ce credeţi că s-ar putea schimba?

Cristina: În primul rând cred că ar trebui ca fiecare să-şi dorească o schimbare cu adevărat. Spunem că ne dorim schimbarea, dar când cineva vine cu o sugestie, spunem nu, în loc să încercăm şi să vedem cum este.

Cătălin: Cred că benefic ar fi să putem petrece cât mai mult timp împreună, chiar şi în alte activităţi, nu neapărat doar în cele cu caracter religios. De exemplu, băieţii ne mai întâlnim la câte un meci de fotbal, şi cred că ar fi bine dacă şi soţiile noastre ar găsi o modalitate prin care să se întâlnească.

În ce lucrare aţi dori să vă implicaţi mai mult în biserică?

Cătălin: Mi-ar place să merg în misiune mai des. Un moment special pentru mine a fost când am putut merge împreună cu un grup de tineri în Oltenia la fratele Sandu Spiridon. Este o lucrare pe care cred că aş face-o cu multă dragoste.

Cristina: Am fost întrebată de câteva ori dacă nu vreau să mă implic în lucrarea cu copiii. Atunci am spus nu, dar constat acum că lucrurile s-au schimbat şi mi-aş dori ca în viitor să pot face această slujbă.

Ce rugăciune aţi dori să vă fie împlinită?

Cristina: Să ne dea Domnul putere să ne creştem copiii în biserică, în frică de El, aşa cum m-au crescut şi pe mine părinţii. Acum când sunt mici este simplu; îi luăm cu noi la biserică şi ei nu au prea mult de ales. Dar atunci când vor creşte, va trebui să-i lăsăm pe ei să aleagă şi să-i determinăm să aleagă ce e bine. De asemenea aş dori să ne susţineţi în rugăciune pentru mama lui Cătălin, ca Domnul să aibă milă de ea şi să-i dăruiască sănătate.

Interviu realizat de Emanuel & Liliana Popa

Reclame