„Dacă ar trebui să scriu despre ce înseamnă Clujul pentru tinerii studenţi care aparţin bisericii noastre din Hunedoara, mi-ar fi foarte greu să mă transpun în pielea lor, pentru că fiecare a trăit experienţa „Clujului” în felul său, după cum nu toţi suntem implicaţi în aceeaşi biserică sau în aceleaşi lucrări din biserică. Sunt sigură că fiecare are povestea lui. Aşadar, nu îmi rămâne altceva de făcut decât să vorbesc la persoana întâi. Îmi place să încadrez experienţa mea privind primii mei ani de studenţie în trei mari categorii: binecuvântare, apropiere şi creştere.

De ce binecuvântare? Încă dinainte să ajung în Cluj, Dumnezeu mi-a purtat de grijă într-un mod cum nu mi-aş fi putut imagina. Eram în vacanţa de vară, ultima mea vacanţă ca elevă. În octombrie urma să îmi încep viaţa de studenţie. Auzeam frecvent de la prieteni de-ai mei sau colegi că îşi caută o locuinţă, un loc în cămin sau chirie (cine îşi permitea?). Mi se punea destul de des întrebarea: „Unde vei sta în Cluj?” şi inexplicabil pentru cei care mă întrebau, mereu le răspundeam relaxată: „Nu ştiu”. Se apropia deja momentul când trebuia să plec şi încă nu ştiam unde voi locui acolo. Ba mai mult, nici măcar nu m-am străduit să caut o locuinţă. În inima mea aveam pace şi linişte deşi în jur era o agitaţie permanentă. Ştiam că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor mele şi mamei mele. Şi aşa a fost! Într-o zi am primit un telefon. De la celălalt capăt al firului mi s-a pus întrebarea: „Nu ai avea nevoie de un loc unde să stai în Cluj?” Nu era doar un loc. Era locul pregătit special pentru mine de Dumnezeu. Bineînţeles că nu am uitat să mă rog şi pentru colegele de cameră, alături de care urma să îmi petrec cel puţin un an din viaţă. Dar şi în acest domeniu Domnul m-a luat prin surprindere. Cea care urma să-mi fie colegă, de altfel o fată draguţă şi amabilă, nu era creştină. Ceea ce a fost la început teamă şi nelinişte cu privire la relaţia noastră, s-a dovedit în timp a fi o grozavă provocare de a demonstra cuiva din lume ce înseamnă să trăieşti cu Dumnezeu în fiecare zi, nu doar la biserică. Au existat momente în care a trebuit să explic că nu am o migrenă şi nici nu ameţesc, ci că mi-am plecat capul pentru a cere binecuvântarea peste mâncarea din faţa mea. Îmi aduc cu drag aminte de filmele pe care le-am vizionat împreună şi explicaţiile suplimentare (în general referitoare la Biblie), ce le ofeream ori de câte ori mi se cereau, serile în care povesteam până târziu despre şi din Cuvântul lui Dumnezeu. Toate astea au reprezentat o încercare a credinţei mele şi în acelaşi timp o bucurie de nedescris izvorâtă din binecuvântarea de a fi folosită de Dumnezeu. Am descoperit astfel că dintre TOATE binecuvântările, cea mai mare este să fii folosit de Dumnezeu.

De ce apropiere? Dacă acasă am fost înconjurată de cei dragi ai mei şi de mulţi prieteni, acum, la Cluj, mă găseam dintr-o dată singură (chiar şi colega de cameră stătea cam 3-4 zile pe săptămână acolo). Am trecut astfel prin procesul de acomodare, întâlnit de toţi studenţii, dar care mie mi-a fost mult uşurat de o bună prietenă de-a mea, Dana Jude. Prin intermediul ei am reuşit să cunosc multă lume într-un timp relativ scurt; dar am descoperit ceva mai târziu, de cât de mult timp, energie şi efort este nevoie pentru a lega relaţii în care întrebarea „Ce mai faci?” să treacă dincolo de banalul răspuns „bine” şi pentru a ajunge să numeşti pe cineva „prieten”, înţelegând adevăratul sens al acestei etichete pe care o folosim aşa de des. Când spun „apropiere” mă refer la o relaţie mai strânsă între mine şi divinitate, la mai multă intimitate între noi; am regăsit importanţa unui timp personal de părtăşie cu El. În sensul acesta, de mare ajutor mi-a fost grupul de rugăciune al studenţilor din Hunedoara în Cluj. Consider că cel mai frumos cadou pe care îl poţi face cuiva este rugăciunea. Iar noi am reuşit prin intermediul ei să ne cunoaştem mai bine, să devenim mai sensibili la problemele celorlalţi, să ne încurajăm unii pe altii şi să ne apropiem de Dumnezeu.

De ce creştere? Am fost conştientă de la început că pentru a creşte din punct de vedere spiritual e nevoie de acel timp de părtăşie intimă cu Domnul, dar nu era de ajuns; trebuia să găsesc o biserică unde să mă implic şi să nu fiu doar spectator; trebuia să găsesc biserica unde mă chema Dumnezeu să slujesc. Aşa că mi-am impus să nu fiu „plimbăreaţă”, vizitând cât mai multe biserici, ci să frecventez una anume. Încă mă aflu în acea biserică, unde am mers de prima dată. Sunt mai mult decât sigură că nu prietenii m-au ţinut în biserică în care slujesc şi în prezent, ci Duhul Domnului a făcut-o. Am rămas impresionată de sinceritatea fraţilor şi a surorilor în slujire şi aprecierea pe care o arată în orice lucru cât de mărunt, de supunerea faţă de păstorii bisericii, de ospitalitatea arătată celor nou veniţi în biserică (am fost invitată la masă la una din familiile din biserică fără să ne cunoaştem absolut deloc). Rugăciunii îi este dată o aşa de mare importanţă, încât tinerii se roagă chiar înainte de a realiza o scenetă; în plus, există persoane care mijlocesc în rugăciune pe tot parcursul predicii. Nu am văzut invidie între cei care slujesc în faţă, deşi există două coruri şi vreo trei echipe de laudă şi închinare. Nu am văzut oameni stresaţi, privind într-una ceasul deşi aici se întâmplă de multe ori ca predicile să treacă de fix. Repetiţiile de cor le aştept cu sufletul la gură pentru că deşi acestea cer multă concentrare şi dăruire, de fiecare dată plec de acolo cu mai multă putere şi entuziasm pentru zilele care urmează. Ce să mai spun despre întâlnirile de tineret? Poate aţi crede că tinerii de aici sunt mai sofisticaţi şi pretenţioşi, având în vedere că sunt dintr-un oraş mare. Însă tocmai asta e frumuseţea lucrurilor- simplitatea şi îngăduinţa lor unii faţă de alţii. Şi asta e arătată în multe moduri, pornind de la râvna lor pentru Domnul Isus şi până la faptul că se feresc să facă glume proaste prin care să jignească.

Ştiu că Domnul mai are multe lucrări de împlinit în viaţa mea şi El continuă să mă modeleze după placul Său. Îi sunt aşa de recunoscătoare pentru biserica de la Cluj în care m-a aşezat pentru o vreme!

Nu mi-a trecut prin cap nicio clipă că s-ar putea să fi greşit când am ales Clujul pentru că simt că aici îmi e locul. Şi dacă mă aflu aici e pentru că Dumnezeu a plănuit asta cu mult timp înainte.”

Andra Bold

Reclame