De câteva săptămâni la studiul biblic de la grupa VII – VIII, citim şi învăţăm din cartea lui Neemia. Sunt atât de multe lucruri în care Neemia este un exemplu pentru fiecare din noi, încât deşi ne propusesem să terminăm studiul nostru în 5 duminici, deja avem aproape dublul numărului de duminici „alocate”. Cineva zicea că Neemia ar fi terminat de vreo două ori zidul, dacă s-ar fi apucat de el când ne-am apucat noi de studiu. Şi nu e prea departe de adevăr, mai ales că mai avem câteva duminici de studiat. Cu toate că a durat aşa de mult, eu personal (şi sunt convins că şi copiii de la grupă) am avut multe de învăţat. În următoarele rânduri aş vrea să mă refer la unul din principiile lui Neemia, principiu care l-a ajutat în terminarea reconstrucţiei zidului, dar care probabil i-a salvat şi viaţa în câteva rânduri.

În momentul în care duşmanii lui văd că lucrările de construcţie au ajuns aproape de final, iar batjocurile lor nu i-au putut împiedica pe cei care munceau să renunţe, au trecut la alte încercări de stopare a lucrărilor. Cea mai des folosită, a fost aceea de a-l îndepărta pe Neemia de locul unde se desfăşurau lucrările. Dacă veţi citi capitolul 6 al cărţii Neemia, veţi descoperi că Sanbalat şi Gheşem încearcă de 5 ori să-l facă pe Neemia să lase lucrul care-i fusese încredinţat. Nici una din aceste încercări nu a avut şanse de reuşită. De ce? Pentru că Neemia ştia că dacă va lăsa el lucrul, exemplul lui va fi urmat şi de ceilalţi lucrători: „Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să mă pogor; cât timp l-aş lăsa ca să vin la voi, lucrul ar înceta” Neemia 6:3.

În Noul Testament, găsim una din pildele spuse de Domnul Isus, Pilda polilor. Cu toţii ştim atât pilda cât şi tâlcul ei: fiecare din noi am primit măcar căte un talant (aptitudine) pentru a lucra cu el pentru Dumnezeu. Aproape de fiecare dată când se vorbeşte din pilda aceasta se accentuează faptul că toţi am primit ceva de la Dumnezeu şi că trebuie să folosim acel ceva pentru El. Este foarte bine că este reamintit acest fapt, dar aş vrea să mă opresc puţin la una din consecinţele care decurge din „îngroparea talantului”.

„Dacă nu fac ceea ce fac, ceva rămâne nefăcut!”

Aş vrea să spun de la început că nu cred că este cineva care să nu poată fi înlocuit în lucrarea pe care  o face. Nici Neemia nu era de neînlocuit. Dar timpul necesar preluării de către altcineva a lucrării pe care o făcea el, ar fi fost suficient de lung pentru a apărea şi alte consecinţe: descurajarea unora, poate lupta pentru putere, organizarea vrăşmaşilor şi chiar atacuri împotriva unei cetăţi încă nepregătite să facă faţă unui asediu (zidul fusese terminat, dar porţile încă nu era puse ) şi poate încă multe altele. Neemia era conştient de importanţa însărcinării pe care o primise de la Dumnezeu şi nu îşi permitea ca prin atitudinea lui să facă să întârzie lucrările la zidul Ierusalimului.

Cum mă raportez eu la lucrarea sau lucrările pe care le am de făcut ? Sunt eu conştient că deşi nu sunt de neînlocuit, am o mare responsabilitate pentru ceea ce mi s-a încredinţat să fac? Uneori piedicile în lucrare pot apărea şi din interior, pot veni din partea unora la care nici nu ne aşteptăm. Cineva spunea că de multe ori doar o privire este suficientă pentru a fi descurajat; cu atât mai mult un gest sau o vorbă. Dar cu toate acestea, dacă nu voi continua să fac ceea ce fac, o parte din lucrare va rămâne nefăcută. Şi principalul vinovat, voi fi eu. Nu va fi doar cel care într-un fel sau altul m-a determinat să renunţ, ci voi fi şi eu. Pavel, îi atrage atenţia lui Timotei să păzească prin Duhul Sfânt „lucrul acela bun” care i-a fost încredinţat. Şi eu cred că aici, a păzi, este folosit cu înţelesul de a folosi. Şi când spun aceasta, mă gândesc la un alt verset care spune că Duhul Sfânt nu ne va lăsa să fim leneşi. Cu alte cuvinte, Timotei era îndemnat să folosească ceea ce Dumnzeu pusese bun în el.

Mă întorc la exemplul lui Neemia, care deşi a înfruntat multe obstacole şi de multe feluri, a ştiut că nu poate să se retragă din lucrarea pe care o făcea. Poate nu suntem întotdeauna conştienţi de importanţa lucrării pe care o facem, de aceea, pentru încurajarea fiecăruia dintre noi, aş vrea să folosesc din nou cuvintele lui Neemia: „am o mare lucrare de făcut”. M-am gândit mult la acest aspect al caracterului lui Neemia şi aş vrea să vă provoc pe cei care citiţi aceste rânduri să faceţi la fel: Consider că lucrarea pe care o fac, este o lucrare mare? Nu ştiu ce lucrare v-a încredinţat Dumnezeu fiecăruia, dar sunt convins că nici unul nu a primit o însărcinare “mică” de la El. De fapt, cred că noi suntem cei care clasificăm îndatoririle pe care le avem; unii credem că sunt poate prea mici şi neimportante, alţii, dimpotrivă le considerăm prea mari. Neemia nu a făcut aşa. El era conştient de importanţa lucrării sale şi nu a îngăduit ca ceva sau cineva să-l oprească din a face slujba încredinţată de Dumnezeu!

Şi aş vrea să vă mai gândiţi la un aspect: Oare nu cumva din cauză că eu nu mai fac ceea ce mi-a fost încredinţat, o parte din lucrarea Domnului rămâne nefăcută?

Mă rog, ca în funcţie de răspunsul pe care-l veţi primi din partea Domnului, să fie şi implicare dumneavoastră în lucrare.

Fiţi binecuvântaţi!

Emanuel Popa.

Reclame