Interviu cu Inci & Istvan Szekrenyes

Sunt aproape sigur că prea puţini din cei care aţi văzut prima dată poza de pe copertă, v-aţi întrebat ce e cu această familie în revistă şi chiar mai puţini aţi ştiut că îi cheamă Szekrenyes. Anul trecut au fost cu micuţa Anett în biserica noastră la binecuvântare şi cu toţii sunt aproape nelipsiţi în fiecare duminică de la adunare; şi aceasta fără ca să fie în mod oficial membrii în biserica noastră. Nu încă. Nu ştiu la ce s-au gândit prima dată când le-am făcut provocarea de a apărea în revistă, dar au acceptat şi am mers în casa lor ca şi cum ei fac deja parte din Familia Noastră.

Unde v-aţi cunoscut voi, pentru că veniţi din două locuri diferite şi nu foarte apropiate?

Inci (în ungureşte se pronunţă Inţi): Ne-am întâlnit într-o tabără la Hăşdău în `97, tabără organizată de biserica baptistă maghiară din Hunedoara, din care făcea Istvan parte. În primul an în care am fost în tabără, nu prea ne-am remarcat unul pe celalalt, dar în al doilea an în care am mers împreună cu tinerii de la Oradea la Hăşdău, ne-am împrietenit şi după cam un an de zile lucrul acesta a dus la căsătorie.

Cum a fost viaţa voastră înainte de a vă cunoaşte? Din ce familii veniţi?

Istvan: Vin dintr-o familie de pocăiţi, dar de fapt mai mult mama era pocăită. Când aveam 8 ani, tata a  murit. Suntem 3 fraţi la părinţi. Fratele nostru mai mare a dispărut de acasă acum câţiva ani. Orice încercări din partea noastră şi a poliţiei de a-l găsi nu au dus la nici un rezultat. Este o mare enigmă pentru noi. Nu mai ştim nimic despre el, nici măcar dacă trăieşte. Eu şi celălalt frate suntem gemeni.

Deşi am fost la biserică de mic, atunci când am mai crescut am părăsit adunarea dar nu pentru multă vreme pentru că Dumnezeu avea să îmi atingă inima, lucru care s-a întâmplat la 17 ani într-o zi când mă întorceam cu trenul de la ţară şi s-a întâmplat că eram împreună în acelaşi vagon cu tinerii cu care crescusem în biserică. Văzându-i cum se bucură şi cum cântă cântările Domnului, inima mi s-a încălzit şi am luat hotărârea de a mă întoarce în biserică. M-am predat Domnului. Asta se întâmpla în `92 iar în `95 am fost botezat împreună cu fratele meu geamăn şi cu un verişor de-al nostru de către fratele păstor Balint Pal din Timişoara.

Inci: Şi familia mea este asemănătoare. Amândoi părinţii au fost pocăiţi, numai că tata cu timpul s-a poticnit în unele lucruri din biserică. Locuisem la ţară, dar când eram în clasa a 2-a ne-am mutat în Oradea. Aici însă mergeam singură la biserică. Aveam 14 ani şi jumătate când m-am predat Domnului la un program de evanghelizare, iar peste un an am primit şi botezul şi de atunci nu a trecut nici o zi măcar în care să regret alegerea făcută.

Inci, cum ai ajuns ca să lucrezi cu copiii în biserică?

Era nevoie de ajutor în lucrarea cu copiii din biserica noastră din Oradea. În mod deosebit se ocupa de această lucrare o prietenă de-a mea. M-a rugat s-o ajut şi o vreme am lucrat împreună apoi a fost nevoie să despărţim copiii şi am avut grupa mea. La Oradea aveam grupul de copii de la biserică dar şi cu copii din afara bisericii. În slujirea mea însă, un mare rol l-a avut pregătirea de la A.M.E.C. Am ajuns acolo ca urmare a invitaţiei unui lucrător A.M.E.C. de a urma cursurile Institutului Biblic organizat de această misiune. După terminarea cursurilor şi absolvire, am fost invitată să rămân şi să lucrez la ei şi după un timp de căutare a voii Domnului, am acceptat. Am lucrat aproape 8 ani cu A.M.E.C.-ul, ani minunaţi, în care am avut oportunitatea de a sluji pe Dumnezeu pentru mântuirea copiilor din România. Slujba mea a fost mai complexă: vizualizarea versetelor biblice, a cântărilor, pregătirea materialelor pentru învăţătorii de copii, pregătirea calendarelor de rugăciune şi alte lucruri pregătite pe calculator. Pe lângă munca de birou, am avut privilegiul de a instrui împreună cu alţi colegi, învăţători de copii, să organizez tabere pentru copii şi să ajut la evanghelizări în aer liber. Aveam de gând ca după căsătorie să ne mutăm în Oradea unde eu aveam un apartament, dar cei de la A.M.E.C. m-au rugat să mai rămân până îmi vor găsi un înlocuitor care să ştie limba maghiară şi apoi era şi pentru Istvan de lucru acolo.

Istvan: Eu m-am ocupat cu literatura de limbă română, aşa ca toate comenzile care veneau din ţara să le onorez. Apoi când se ţineau cursuri la A.M.E.C. de multe ori am fost solicitat să slujesc ca şi bucătar. Această slujbă am avut-o şi în armată şi nu-mi este un domeniu străin.

Inci: Am lucrat 3 ani la Amec, iar după ce ne-am căsătorit încă 5.

De ce aţi plecat din Sibiu?

Istvan: Am schimbat mai multe gazde încât ne săturasem. Inci se mutase de 4 ori cât a fost fată, iar împreună de 6 ori. La 5 dintre mutări au participat şi băieţii noştri. Cel mai mult am stat 10 luni într-un loc. Doi ani şi jumătate însă am locuit la sediul A.M.E.C. timp în care am avut şi slujba de administrator.

De ce Hunedoara şi nu Oradea?

Istvan: Am vândut apartamentul din Oradea cu gândul să ne cumpărăm altul în Sibiu. Nu am reuşit pentru că preţurile erau cu vreo 3000 de euro mai mari. Nu am avut de la cine împrumuta şi nici nu am vrut să scoatem de la bancă. Pe vremea aceea apartamentele din Hunedoara erau ieftine şi chiar în blocul în care am copilărit era un apartament de vânzare, aşa că l-am cumpărat.

Inci: Am lucrat şi aici la Hunedoara cu copii din biserică. Deşi erau puţini, din cauza diferenţei de vârstă i-am împărţit în două grupe şi eram doi învăţători la o grupă. Cu timpul însă şi copiii şi învăţătorii au tot plecat şi au rămas în biserica maghiară doar copiii noştrii. Când eu eram copil, am avut multe prietene din biserică şi acest lucru m-a ajutat foarte mult în creşterea mea spirituală după ce m-am întors la Domnul. Contează mult cu cine eşti prieten şi ca aceştia să fie din biserică. Ne-am gândit că dacă numai ei doi sunt copii în biserică, ce prieteni creştini o să aibă? Poate am fost noi necredincioşi cu schimbarea situaţiei din biserică, dar nu vroiam să riscăm ca ai noştrii copii să iasă în lume din acest motiv. Din păcate, s-au mai întâmplat asemenea cazuri. Acesta este motivul pentru care am ales să venim la biserica Maranata, chiar dacă în acte suntem încă membrii la biserica baptistă maghiară.

Regretaţi ceva cu privire la Sibiu?

Da. Unul din cele mai dureroase lucruri cu privire la mutarea de la Sibiu este că a trebuit să părăsim grupul de rugăciune din care făcusem parte şi care a însemnat mult pentru noi, dar cine ştie, se pare că vom putea avea şi aici în curând parte de aceeaşi binecuvântare.

Cum e aici la biserică?

Ne place, altfel nu am continua să venim aproape de fiecare dată. Pentru noi e foarte important ca ai noştri copii să meargă la grupele lor duminica dimineaţa. Şi lor le place şi se bucură să meargă. Problema este că ei nu prea ştiu multe lucruri din Biblie în limba română, dar învaţă. Chiar au început să cânte acasă cântările pe care le-au învăţat. Ne bucurăm şi pentru grupele pe vârstă de la ora biblică. La noi nu a fost aşa. De multe ori se întâmplă diferite lucruri care vor să ne împiedice să mergem duminica la biserică; ori tuşeşte unul, ori altul, dar vedem toate aceste situaţii ca şi încercări pe care trebuie să le biruim.

Anul acesta faceţi 10 ani de căsnicie. Cum au fost şi cum este acum?

Istvan: Înainte de căsătorie ne-am propus să fim sinceri unul faţă de celălalt, fără să ne ascundem lucrurile mai puţin plăcute. Am vrut să ştim mai dinainte cam toate lucrurile la care ne-am putea aştepta din partea celuilalt.

Inci: M-am lăsat convinsă dupa 9 luni de rugăciune că Istvan trebuie să fie soţul meu. De ce aşa de mult? Ei bine, nu se încadra în imaginea pe care mi-o făcusem despre viitorul meu soţ. Nu ştiu ce era cu ochii mei. Parcă fusesem oarbă. Asta o spun acum când îl văd pe Istvan ca cel mai potrivit băiat pe care l-aş fi putut avea ca soţ. Slavă Domnului, nu am avut perioade de criză în căsnicia noastră. La început mă mai necăjeam şi plângeam din cauza diferitelor prostioare. Eu cred că în familie trebuie să laşi din dreptatea ta în multe situaţii. Şi e nevoie şi de umor. Noi râdem mult împreună. Inima veselă e cel mai bun medicament. Nu spun că întotdeauna avem aceleaşi păreri, dar discutăm problema şi până la urmă găsim o soluţie. Când ne-am căsătorit, eu m-am hotărât ca să nu mă culc seara niciodată supărată pe Istvan. Chiar daca mi se pare că el a greşit, să discut cu el şi să pot adormi cu inima împăcată. Când mi se pare greu să las din dreptatea mea şi mi se pare că suntem prea diferiţi, atunci mă gândesc la faptul că nu eu l-am ales pe el, ci Dumnezeu ne-a ales unul pentru celălalt (de aceea era foarte important pentru mine să fiu convinsă că legătura noastră e de la Domnul – vezi cele 9 luni de rugăciune). El ne cunoaşte foarte bine pe fiecare şi cu siguranţă a avut un scop cu căsnicia noastră. El vrea să ne şlefuiască. Pentru mine înseamnă foarte mult faptul că suntem şi prieteni, că pot discuta cu Istvan diferite lucruri, nu numai legat de căsnicie şi de copii. El este şi soţul dar şi prietenul meu.

Inci, unde mai mergi în afara bisericii?

De o vreme merg la Centrul Creştin Betleem la invitaţia Dianei Medrea, la o întâlnire cu mame care avem copii mici. Îmi place tare mult şi mă bucur ori de câte ori pot merge. O iau şi pe Anett cu mine şi având spaţiu suficient, copiii se pot juca în voie în timp ce noi ne vedem de programul nostru care constă în rugăciune şi studiul unei cărţi din care învăţăm lucruri privitoare la calitatea de mamă şi soţie. Învăţ mult şi sunt încurajată acolo. Putem discuta problemele cu care ne confruntăm şi ceea ce e şi mai important, ne putem ruga pentru aceste probleme.

Acolo şi nu numai, pentru ce te rogi cu privire la familia ta?

Îmi doresc înţelepciune ca să ştiu cum să-i cresc pe copii pentru Domnul. Ei acum doi ani, într-o seară când discutam din Biblie, L-au primit pe Domnul Isus în inimile lor. Chiar văd progrese la ei, dar de multe ori aş vrea să fie şi mai sfinţi”. Am nevoie de înţelepciune. În biserica maghiară ei au tot spus poezii şi au cântat. Aici însă nu au făcut asta încă.

Nu credeţi că ar putea să înceapă lucrul acesta?

Ba da. De ce nu?  Problema e şi la mine, să găsesc timp când să-i învăţ. Rugaţi-vă pentru asta. Chiar am început să învăţăm Psalmii; merge mai încet, dar  sperăm că ajung şi ei în faţa microfonului în biserică. Tot cu privire la băieţi ne rugăm să fie mai liniştiţi, pentru că sunt tare neastâmpăraţi în biserică.

Cum vă poartă Dumnezeu de grijă în fiecare zi?

Istvan: Asta chiar nu ştiu. O ştie numai El. Chiar şi în zilele în care nu ne gândim la Dumnezeu în mod deosebit, la sfârşitul lor realizăm câtă grijă a avut de noi şi ce binecuvântaţi suntem.

Ce rugăciuni şi dorinţe concrete v-a îndeplinit Dumnezeu?

Istvan: Ne-am rugat ca Anett să fie sănătoasă pentru că am avut multe probleme cu băieţii, mai ales cu răceala şi Dumnezeu ne-a ascultat. Apoi ne-am propus anul trecut ca să putem merge în concediu pentru că de vreo patru ani încoace nu am mai reuşit aceasta. Dumnezeu ne-a ajutat şi am putut să mergem cu toţii la mare. Apoi am dorit ca să ne amenajăm cât mai confortabil locuinţa şi chiar dacă nu am terminat, am realizat multe din obiectivele propuse. Privind la toate aspectele în general, iar la altele în mod special, realizăm că în spatele tuturor lucrurilor care ne privesc este Cineva care le susţine. În comparaţie cu vremurile în care noi eram copii şi având grijă cu cine ne comparăm în prezent, considerăm că o ducem foarte bine şi că suntem tare binecuvântaţi.

Inci: Nu pot să nu amintesc încă un lucru, pentru care mereu vom slăvi pe Domnul. Când ne-am căsătorit, ne gândeam să avem 3-4 copii. După a doua naştere am avut probleme cu coloana: discartroză. Am urmat câteva tratamente la Felix, iar medicul de acolo m-a sfătuit să nu mai am un copil, pentru că o sarcină îmi poate agrava boala. Ne-am gândit să mai aşteptăm, dar dorinţa de a avea o fetiţă a rămas în continuare în inimile noastre. Apoi a urmat o altă încercare: mi s-a depistat o boală în uter, care ar putea deveni canceroasă. Ginecologul mi-a sugerat extirparea uterului. Acest lucru m-a speriat din toate privinţele: fără uter şi fără şansa de a mai avea un copil. Istvan mi-a sugerat că ar fi bine să-L rugăm pe Dumnezeu să ne mai dea un copil înainte de operaţie. A urmat o luptă grea pentru mine. Îmi era teamă ca boala mea să nu afecteze copilul, iar sarcina să nu-mi agraveze discartroza. M-am rugat ca Dumnezeu să facă ceea ce vrea El, iar mie să-mi dea pacea Lui. Şi aşa a şi făcut. Mi-a luat frica şi mi-a dat pacea Lui. După puţin timp am rămas însărcinată şi El m-a binecuvântat cu o sarcină fără probleme. Între timp am aflat că sarcina poate rezolva şi problema mea şi nu va mai fi nevoie de operaţie. Toţi membrii familiei doream o fetiţă, dar băieţii s-au şi pus serios pe rugăciune pentru aceasta, aşa că nu m-am mirat când am aflat că va fi o fetiţă. Totuşi, bucuria când am născut-o a fost foarte mare când am văzut-o cu ochii mei că într-adevăr e fetiţă. Îl lăudăm pe Domnul pentru Anett, pentru că e sănătoasă şi pentru toată bucuria ce am primit-o prin ea. Pot să spun că nici coloana mea nu a suferit din cauza ei. Foarte rar mă doare, dar acest lucru era şi mai frecvent înainte de sarcină. Domnul să fie lăudat pentru toate! Dacă ne încredinţăm în mâna Lui, El nu ne lasă. Băieţii o iubesc mult pe surioara lor şi chiar şi acum după un an, îşi mai aduc aminte să mulţumească Domnului în rugăciunile lor că El ne-a binecuvântat cu o fetiţă.

Tu Istvan, cu ce te ocupi?

Lucrez de aproape 3 ani la magazinul de şuruburi care este pe drumul gării, peste drum de Facultatea de Inginerie. Avem aproape toate felurile de şuruburi şi sisteme de prindere, aşa că oricine are nevoie de orice fel de suruburi, dibluri etc. poate să apeleze la mine cu încredere.

Inci?

Am lucrat la una din fabricile de încălţăminte din oraş. Acum sunt în concediu de maternitate şi mă rog şi trag nădejde ca această perioadă să fie prelungită la 3 ani. Aş vrea să stau acasă până poate merge Anett la grădiniţă şi Beni la şcoală. Iar după aceasta mă rog ca Dumnezeu să-mi pregătească un alt loc de muncă unde să nu fie atât de solicitată coloana mea.

Din Cuvântul Domnului, ce anume vă atinge în mod special?

Istvan: Anul acesta m-am gândit parcă mai mult la Psalmul 23, care are cuvinte care mă întăresc mult în zilele acestea grele pe care le trăim.

Inci: Versetul meu preferat este Psalmul 68:19- Binecuvântat să fie Domnul care zilnic ne poartă povara, Dumnezeu, Mântuirea noastră.”

Interviu realizat de Cristina şi Emi Ciupe

Reclame