Şi deodată a venit ninsoarea. A început de seara şi a nins, a nins şi iar a nins. Iar după aceea a mai nins un pic. Astfel încât dimineaţa, lumea mohorâtă şi friguroasă de ieri era complet dată uitării. Soarele strălucea falnic desupra nămeţilor care sclipeau orbitor în lumina noii zile. Iar noi, copiii, ridicându-ne alene din pat, cu ochii mijiţi şi părul vâlvoi, pregătindu-ne fără chef de o nouă zi de şcoală şi teme, am prins cu coada ochiului un licăr nefiresc dinspre fereastră şi ne-am îndreptat într-acolo ca nişte somnambuli să vedem despre ce este vorba. Ca prin minune, ochii s-au deschis larg instantaneu, gurile s-au căscat ca la circ, iar din gâtlejurile noastre au ţâşnit sunete greu de descris, un amestec de ţipăt şi cântec, de recitare şi mârâială, de cuvinte şi zgomote, care însemnau un singur lucru: zăpaaadăăăăăă!

Ceea ce se anunţa a fi o nouă zi de şcoală, cu teste şi exerciţii, cu teme şi note, cu cer plumburiu şi frig, se transformase ca prin farmec: şcoli închise, copii zburdalnici, zi liberă, fericire cât cuprinde. Paşii ne purtau în zbor prin casă în căutarea mănuşilor pentru zăpadă, a fularelor, a căciulilor groase şi a încălţămintei călduroase. Apoi, mâinile de copil au răvăşit debaraua în căutarea unui petec de şmirghel pentru a lustrui tălpile săniuţei şi a unei sârme rezistente cu care să tragem „obiectul muncii” până la pârtie. Ochi sclipitori şi furnicături în talpă: mergem să ne dăm cu sania!

Aproape că uitasem aceste lucruri, care se întâmplau cu zeci (?!!) de ani în urmă. Dar mi le-am amintit săptămâna trecută când în sfârşit peste oraşul nostru a venit ninsoarea. Cu fiecare an ce trece parcă o aşteptăm mai mult, şi dacă altă dată nu era Crăciun fără zăpadă, acum am trecut şi Revelionul, şi luna ianuarie, şi mini-vacanţa dintre semestre tot fără ninsoare. Când în cele din urmă ea a venit, s-a topit îndată prin oraş, lăsând în urmă fleşcăială, noroi şi mizerie.

Într-o astfel de zi fleşcăită mă îndreptam spre Haţeg, unde mă aşteptau ore întregi de zbatere pentru a rezolva o situaţie delicată şi tensionată. Abia trecusem de fosta groapă de gunoi a oraşului (!!) când în faţa ochilor mei s-a deschis o privelişte feerică: ramuri încărcate de nea, dealuri albe şi un peisaj hibernal desprins parcă dintr-o poveste a lui Andersen. În dreptul unor serpentine, am oprit maşina şi am avut o „revelaţie”: pe dealul acesta, orientat spre sud, voi veni cu copiii mei la derdeluş. Am plecat mai departe cu o atitudine nouă, ştiind că dincolo de problemele zilei va veni şi momentul să mă destind împreună cu băieţii mei.

Abia am aşteptat să ajung acasă şi să proclam pe un ton solemn: „Mâine, când veniţi de la şcoală, mergem la săniuş!” Ce extaz! Ce pregătiri frenetice! Cât zel în facerea temelor şi în ascultarea de părinţi! M-am simţit dator să adaug: „Camera trebuie să fie lună şi bec, hainele la locul lor, jucăriile strânse, altfel anulăm totul!” Bineînţeles că toate condiţiile au fost îndeplinite exemplar, fără comentarii, şi cu o râvnă demnă de o cauză mai nobilă. Cred că orice le-aş fi cerut, în limita omenescului posibil, s-ar fi îndeplinit fără ezitare.

A doua zi, am umflat camerele de cauciuc (copiii mei nu au săniuţă cum am avut eu) şi la sosirea băieţilor de la şcoală am plecat cu ei la zăpadă. Greu de crezut că în doar 15 minute poţi ajunge dintr-un oraş cu drumuri uscate şi noroi între blocuri la o lume de vis, cu neaua strălucitoare care te invită la joacă şi voie bună! Au fost două zile în care am lăsat la o parte grijile cotidiene şi ne-am bucurat împreună de momente de relaxare şi veselie. Picioarele aproape îngheţate, nasurile roşii de frig şi hainele pline de zăpadă au fost un preţ mult prea mic de plătit pentru ce am primit în schimb.

Stau acum şi mă gândesc că, în calitate de părinte, detaliile pe care eu le pot controla în viaţa copiilor mei sunt foarte mici: ce să mănânce, cu ce să se îmbrace şi în ce activităţi să se implice. Dar am un Dumnezeu care este suveran şi peste soare şi peste lună, peste zăpadă şi gheaţă, peste nori şi grindină, peste fiecare atom şi moleculă care mişcă în universul acesta. Iar El îmi spune, „Nu te îngrijora de nimic! Eu sunt la cârma universului. Încrede-te în Mine şi totul va fi bine.” Spre deosebire de copiii mei care sunt extaziaţi cu privire la lucruri care nici măcar nu sunt sub controlul meu, cum ar fi ninsoarea, eu  nu sunt totdeauna optimist cu privire la lucruri care sunt sub controlul deplin al lui Dumnezeu. Oare este normal ca aşa să stea lucrurile?

Ştim cu toţii că ţara noastră şi de fapt lumea întreagă trece printr-o criză acută. Noi ca oameni putem face puţin pentru a ameliora lucrurile, dar avem un Dumnezeu atotputernic care Se angajează să aibă grijă de copiii Săi. Acum este momentul testării credinţei noastre. Oare vom vedea alături de cei din jur doar noroiul de jos şi norii de sus, sau vom ieşi împreună cu Tatăl nostru ceresc să vedem lucrurile minunate pe care El le-a pregătit pentru noi chiar în mijlocul necazului? Dacă noi, care suntem răi, ştim să dăm daruri bune copiilor noştri, cu cât mai mult Tatăl nostru cel ceresc va şti să ne dea lucruri bune celor care I le cerem dintr-o inimă curată? Şi chiar dacă pentru o vreme lucrurile stau prost, avem un Dumnezeu care va întoarce chiar şi răul spre binele copiilor Săi.

Binecuvântarea lui Dumnezeu nu este departe de niciunul dintre noi, dacă avem încredere în El şi ne străduim să facem voia Lui. Dar dacă ne rezumăm doar la rutina zilnică, la îngrijorările vieţii şi la problemele cotidiene, nu vom avea parte de acele momente de lumină şi libertate în care să fim doar cu El şi să vedem lucrurile din perspectiva Lui. În timp ce unii îşi petrec viaţa privind cu pesimism şi neîncredere spre viitor, Dumnezeu Îşi cheamă copiii să vadă şi cealaltă parte a vieţii: există speranţă şi bucurie pentru cei ce se încred în Domnul. Uneori, aceste binecuvântări sunt doar la un pas de noi, dar trebuie să facem bruma de efort care se cere din partea noastră pentru a nu ne conforma tiparului lumii care ne înconjoară, ci a ne lăsa modelaţi de El.

Nu te da bătut când rutina şi greutăţile vieţii par să te fi sleit de puteri: viitorul nu este în mâna ta ci a Domnului! El te iubeşte şi îţi va oferi ceea ce este mai bun pentru tine. Când Îl laşi pe El să-ţi vorbească, aşteaptă-te să auzi cuvintele, „Pregăteşte-te, mâine mergem la săniuş!” Nu ştiu ce înseamnă „săniuşul” pentru tine, dar Dumnezeu ştie cel mai bine, şi când vei primi această veste din partea Lui nu vei putea decât să sari în sus de bucurie şi să faci orice îţi va cere, pentru că vei fi sigur de dragostea Lui şi de puterea nemăsurată cu care te ocroteşte.

Pastor, Daniel Popa

Reclame