Departe de casă, aproape de Dumnezeu. (depărtarea are şi ea apropierea ei 🙂 )

La insistenţele unui drag frate şi prieten de-al meu din biserică, am  hotărât să împărtăşesc câteva din gândurile şi experienţele mele petrecute departe de casă, şi anume în Cluj. Poate că ar trebui să încep cu începutul, deşi pentru mine începutul înseamnă acum aproximativ 2 ani în urmă. Am ales Clujul ca oraş pentru a începe şi a termina o facultate. Timişoara nu mă atrăgea, iar Bucureştiul era şi este prea aglomerat pentru mine. Am reuşit să intru la o facultate care suna destul de bine, este destul de căutată pe piaţă, iar lumea zicea că mi se şi potrivea. Mă rugasem mult să iau bac-ul mai întâi, iar apoi să intru şi la buget dacă se putea. Dumnezeu a făcut să fie posibil ceea ce pentru mine la prima vedere a fost imposibil.

Îmi era mai uşor să mă adaptez deoarece stăteam împreună cu prietena mea cea mai bună, deşi în primele săptămâni am dat numai de greutăţi. Clujul nu mi se mai părea un oraş frumos, deşi toată lumea afirma asta. Trebuia să învăţ să umblu şi să mă descurc cu oameni pe care nu îi cunoşteam. Ştiu şi cred că Dumnezeu nu îi lasă singuri ce cei ce se încred în El şi m-am adaptat cu noul stil de viaţă. Am învăţat să mă descurc şi cu programul şi să îmi stabilesc dinainte fiecare lucru pe care urma să îl fac. Mi-am propus, de fapt mă rugasem să îmi găsesc un loc în biserică, să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu pentru că acasă în ultima vreme nu am prea făcut.Vroiam lucrul acesta. Dar nu îmi plăcea să „mă bag pe gât” oamenilor. Preferam să mă abordeze ei, decât să îi abordez eu, şi încă prefer. Nu aş fi vrut să fac un lucru care să se vadă în faţă. Din cauză că nu îmi fac prieteni foarte uşor şi datorită faptului că stau într-un oraş foarte mare (faţă de Hunedoara), nu m-am implicat în nici o biserică. Nici acum, când sunt deja anul doi, nu am reuşit să mă apropii de cineva într-o biserică în care să fac ceva Şi asta este spre ruşinea şi întristarea mea. Totuşi mi-am găsit o biserică pe care să o frecventez. Deşi nu este una ca cea la care mergeam acasă şi de multe ori nu împărtăşesc aceeaşi părere cu această biserică, totuşi mă simt foarte bine în ea. Dacă omul vrea să înveţe şi să vadă lucrurile bune, le vede.

M-au atras la această biserică 2 lucruri pe care în biserica mea nu le prea vedeam, sau le vedeam doar de sărbători. Programul bisericii începe la ora 9.30. Dacă cumva ai ajuns la ora 9.45 nu mai găseşti loc să stai jos şi ţin să spun că această biserică este mai mare ca biserica în care am mers de mică, Biserica Baptistă Maranata din Hunedoara. Întotdeauna, fie că este vorba despre programul de dimineaţă, fie că este programul de seară, biserica este plină. Deşi sunt o persoană căreia îi place somnul, lucrul acesta mă motivează şi pe mine să mă trezesc şi să fiu la biserică la ora la care se începe. Încă un lucru bun din punctul meu de vedere este faptul că începe la 9.30 şi nu la 9. De ce să ne ţinem de o tradiţie dacă nu putem să o şi respectăm? Acest lucru, pe mine personal mă bucură, mă face să mă gândesc că în sfârşit sunt într-o biserică unde lumea se bucură să vină. Să văd fiecare scaun ocupat şi om lângă om, îmi aduce o mare satisfacţie. Al doilea lucru care îmi place e că în timpul de laudă şi închinare, toată biserica cântă. Este o biserică formată din persoane de toate vârstele. Îţi este mai mare dragul să îţi plimbi ochii prin sală şi să vezi cum cântă şi tinerii şi copii dar şi fraţii si surorile care nu sunt tocmai la prima tinereţe. Într-adevăr am simţit de fiecare dată că ne închinăm cu adevărat şi Îl lăudăm pe Dumnezeu. Nu ştiu cum se face că aici nu sunt plictisiţi fraţii ei de ei, de cântări sau aceleaşi feţe şi au chef să cânte?! Îmi place în biserica unde am crescut şi îi duc dorul, dar aş vrea ca ea sa fie  plină de fiecare dată, aş vrea să văd oameni care se înghesuie câte doi pe scaun ca să nu trebuiască să stea cineva pe scări şi asta să nu se întâmple doar la ocazii speciale. Am fost aproape prin toate bisericile şi dintre toate m-am decis să rămân aici din aceste două motive, dar trebuie să recunosc că şi datorită faptului că este în cartierul în care locuiesc. Acestea sunt câteva lucruri care pe mine mă bucură la  biserică, mă fac să vin cu drag, iar când plec să plec zâmbitoare.

Cât despre viaţa de zi cu zi a unui student creştin, e greu pentru unii, uşor pentru alţii, depinde fiecare ce doreşte de la viaţă. Ar fi de ajutor ca bisericile să se roage pentru tinerii plecaţi, nu doar părinţii, care se roagă tot timpul pentru copiii lor (cel puţin aşa îmi place să cred).

A. H.

Reclame