„Pe la trei, Isus a strigat cu voce tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, care înseamnă Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” – Matei 27:46. M-am întrebat adesea citind acest verset, oare ce a vrut să spună Domnul Isus rostind aceste cuvinte în cel mai dificil moment din viaţa Sa? Oare Dumnezeu Tatăl L-a lăsat singur pe Fiul Său pentru câteva clipe din cauza păcatelor omenirii pe care le-a luat asupra Lui? Se poate spune că pentru câteva clipe Dumnezeu Fiul nu a mai existat ca şi Dumnezeu, iar relaţia Sa cu celelalte persoane ale divinităţii (respectiv Tatăl şi Duhul Sfânt) a fost întreruptă din cauza păcatelor (noastre) pe care le purta asupra Sa? Dacă cumva cineva se gândeşte să răspundă afirmativ la aceste întrebări iată câteva implicaţii al acestei poziţii:

– înseamnă ca Isus Cristos, având păcat în trupul Său (păcatele noastre), nu a mai fost o jertfă perfectă, „fără pată”;

– înseamnă că în momentul în care Isus Cristos a spus aceste cuvinte, Tatăl şi Duhul Sfânt nu erau alături de El în punctul culminant al suferinţelor Sale pe acest pământ, ci priveau de undeva de la distanţă întreaga scenă şi nu puteau să se apropie din cauza faptului că sfinţenia dumnezeirii nu poate sta în prezenţa păcatului;

– înseamnă că Dumnezeu nu este întru totul etern perfect, deoarece pentru câteva clipe, cel puţin o persoană din Trinitate a fost imperfect.

Aş vrea însă să remarc că toate aceste implicaţii sunt contrar învăţăturilor Scripturii şi pot fi catalogate ca şi erezii. De aceea, în cele ce urmează aş vrea să ofer câteva explicaţii biblice elocvente cu privire la acest verset şi de asemenea să extrag câteva aplicaţii practice pentru viaţa fiecărui credincios.

Cristos nu a purtat păcatele noastre într-un mod literar ci a purtat VINA PĂCATELOR noastreTexte ca şi 2 Corinteni 5:21, 1 Petru 2:24 şi Isaia 53:5 trebuie interpretate în lumina învăţăturii întregii Scripturi şi a unor pasaje ca Levitic 4:3, 5:6, 5:15,18,26, Romani 5:12-21, 1 Petru 1:18-19, Evrei 4:15. Este important să înţelegem în contextul acestei discuţii, modul în care se făcea ispăşirea de păcate în Vechiul Testament: atunci când persoana care aducea jertfa (un miel, un ţap, o turturea etc) îşi punea mâinile peste acel animal, nu păcatele sale erau transferate asupra acelui animal într-un mod literal, ci mai degrabă vina păcatelor sale, care era pedepsită cu moartea acelui animal. În acelaşi mod, „Mielul lui Dumnezeu” a ridicat păcatul lumii.

În Sfânta Treime nu a existat niciodată o ruptură, nici măcar pentru o clipă – şi asta deoarece Cristos nu a încetat nici măcar o clipă să nu mai fie Dumnezeu 100% sau să nu mai aibe toate calităţile divine (în cazul de faţă, sfinţenia). El a fost şi va fi întotdeauna SFÂNT (1 Corinteni 1:30) şi Dumnezeu Fiul (Apocalipsa 1:8).

Cristos nu a fost părăsit niciodată de către celelalte persoane ale divinităţii– de fapt pe cruce Domnul Isus stă de vorbă cu Tatăl Său şi Îl roagă să-I ierte pe cei care I-au făcut rău. De asemenea, Luca 23:34  afirmă că ultimele cuvinte ale Domnului Isus sunt de fapt nişte cuvinte adresate Tatălui Său în mâinile căruia îşi încredinţa Duhul.

De ce a rostit atunci Domnul Isus aceste cuvinte? Pentru că a fost şi este un exemplu de ascultare, o ascultare până la moarte – în toată lucrarea Sa pe acest pământ, Domnul Isus a dorit să împlinească voia Tatălui şi să împlinească profeţiile rostite în Vechiul Testament despre El. Cel puţin opt profeţii au fost împlinite prin detaliile crucificării, dintre care patru au fost făcute în Psalmul 22. Această declaraţie este de fapt citarea versetului 1 din acest Psalm, care de altfel are un final plin de speranţă şi bucurie (pe care cu siguranţă Domnul Isus îl ştia).

Pentru că a fost şi este Mesia cel aşteptat – E incredibil cum Domnul Isus a căutat să împlinească în permanenţă tot ceea ce profeţii au spus despre El cu multă vreme înainte (evanghelistul Matei se concentrează în special pe această temă). Aceasta pentru ca fiecare detaliu să slujească drept mărturie pentru cei care le vedeau sau auzeau. Chiar şi pe cruce, în chinurile morţii, El a dorit să rămână credincios chemării Sale şi să le ofere, încă odată, şansa celor prezenţi de a-L recunoaşte ca şi Mesia, Cel trimis de Tatăl. Ţinând cont de modul în care celelalte trei profeţii din Psalmul 22 s-au împlinit, declaraţia Domnului Isus este ca un semnal sonor ce îi atenţionează pe cei prezenţi să se gândească la profeţiile din acest Psalm despre Mesia ce tocmai îşi aveau împlinirea;

Pentru că Domnul Isus a fost 100% uman – Domnul Isus a simţit agonia unei suferinţe fizice dintre cele mai crude şi durerea sufletească provocată de greutatea vinei păcatelor omenirii. Totodată a simţit ce înseamnă să fii singur (fiind părăsit de ucenici – prietenii Săi cei mai buni) şi ce înseamnă umilinţa totală. Reacţia Domnului Isus a fost una perfect umană ca urmare a durerilor fizice şi sufleteşti experimentate în acele momente groaznice. Domnul Isus a fost deplin uman.

Câteva aplicaţii practice:

Trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi de asemenea să fim gata să ascultăm de el până la moarte – indiferent cât de grea este situaţia prin care trecem trebuie să ne amintim de faptul că Domnul Isus a promis în Cuvântul Său că „El va fi cu noi în toate zilele” şi nici moartea nu ne va despărţi de dragostea Lui. Cristos a fost ascultător până la moarte şi de aceea „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dăruit Numele care este mai presus decât orice nume…” Filipeni 2:5-11. Gândeşte-te doar la ceea ce ne aşteapă în slavă dacă suntem gata să ascultăm de El până la capăt!

Viaţa noastră trebuie să fie în permanenţă un indicator spre Cristos– chiar şi atunci când trecem prin circumstanţe grele, trebuie să nu uităm cine suntem (copii de Dumnezeu) şi să le îndreptăm privirile celor din jurul nostru spre dovezi care Îl prezintă pe Cristos ca Domn. Când treci prin încercări grele, atât fizice cât şi emoţionale, când simţi că toţi din jurul tău te-au părăsit şi nimeni nu înţelege prin ce treci – PRIVEŞTE LA CRISTOS pentru că EL ŞTIE PRIN CE TRECI – A FOST ŞI EL PE ACOLO – însă nu uita că „după ploaie şi furtună, va veni o zi mai bună”, ziua în care Dumnezeu îţi va arăta că s-a meritat să lupţi şi să înfrunţi toate necazurile şi suferinţele lumii acesteia şi ziua în care îţi va arăta că de fapt în momentele în care ai crezut că eşti singur pe drum, El de fapt te ţinea în braţe.

Multă binecuvântare! Andrei Sava

Ştiind că am atins câteva subiecte teologice controversate, doresc să-mi prezint disponibilitatea de a răspunde cu argumente mai clare celor care au nevoie de anumite clarificări cu privire la ceea ce am susţinut în acest articol.

Reclame