Biblia spune în Proverbe 22:6(a): „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze”, însă uneori Dumnezeu ne ia prin surprindere atunci când foloseşte un copil pentru a arăta părinţilor „Calea”. Ghiţă a fost primul din familia lui care a ajuns în biserică, iar pentru că a ales să rămână, Dumnezeu l-a binecuvântat în multe feluri de-a lungul vieţii. Una din cele mai mari binecuvântări este Cristina, soţia lui, despre care spune: „ne înţelegem chiar şi din priviri.” Vă invităm în rândurile de mai jos să cunoaşteţi familia Pivniceru Ghiţă şi Cristina, o familie tânără pe care noi o apreciem pentru faptul că ştiu ce a pus Dumnezeu în ei; şi nu doar că ştiu dar folosesc ceeea ce au primit pentru a-i încuraja pe ceilalţi din trup.

Să începem cu câteva lucruri legate de familiile voastre.Copy of rev

Ghiţă: Părinţii mei nu au fost din biserică, dar amândoi au fost şi sunt oameni speciali. Când mă uit acum în urmă, realizez câtă încredere ne-au acordat mie şi fraţilor mei (mai am doi fraţi şi o soră). Tatăl nostru muncea foarte mult şi se îngrijea să avem tot ce ne trebuie. Lucra în mină şi după serviciu ca instalator. Un alt motiv pentru care îi consider pe părinţii mei speciali este acela că atunci când a fost să aleg, ei mi-au lăsat libertatea de a alege. Până la 13 ani am fost destul de rebel, poate pentru că eram răsfăţatul familiei, dar şi pentru că făceam box. Într-o zi însă am fost invitat la biserică de o colegă de şcoală. Îmi mai amintesc că mi-au plăcut foarte mult cântările. Până atunci nu ştiam că există şi altă religie în afară de cea ortodoxă. A doua zi la şcoală le-am spus colegilor: „am fost la un spectacol foarte frumos.” Firesc, întrebarea lor a fost: „cât costă biletul?” Le-am spus că eu am reuşit să mă strecor fără să plătesc, că putem merge şi duminica viitoare şi că 10 lei ar trebui să fie deajuns. Duminica următoare am venit cu mai mulţi colegi şi am umplut băncile din faţă. Am stat cuminţi şi liniştiţi cât timp a durat serviciul divin. Unul din colegi era din biserica penticostală. El m-a luminat spunându-mi că am ajuns de fapt într-o biserică de pocăiţi.

Cristina: Familia mea e din Cugir. Mai am două surori mai mici decât  mine. Am plecat de acasă când aveam 14 ani, la Simeria la bunica mea, ca să fac Liceul Pedagogic din Deva. Părinţii mei sunt credincioşi ortodocşi, dar bunica e baptistă aşa că încă de mică am frecventat biserica baptistă. După terminarea liceului am plecat în Oradea la facultate.

De ce ai ales franceza?

De fapt ceea ce îmi place cel mai mult să fac este să lucrez cu copiii de până la 10 ani şi de când eram în clasa a doua visam să fiu învăţătoare. Franceza, de fapt literatura şi cultura franceză în special, este o pasiune de-a mea, un hobby. Pe de altă parte, ca orice creştin, voiam să ştiu cât mai multe lucruri despre Dumnezeu. Deşi aveam un post de învăţătoare am renunţat la el pentru a merge la Universitatea Emanuel din Oradea unde am terminat Teologie Baptistă Didactică- Limba şi Literatura Franceză.

Ghiţă, ce anume te-a făcut să te hotărăşti să rămâi în biserică?

La mine a fost un proces. Mult timp am venit pentru cântări. Din predică nu înţelegeam mai nimic, dar la şcoală am fost destul de bun la matematică, mai ales la geometria în spaţiu. Dumnezeu a atins inima mea cu mesajul Evangheliei prin fratele Faur. Fratele iubea matematica Bibliei, iar mie mi se părea, după cum o explica dânsul, extraordinar de simplă. E adevărat că atunci când vorbea despre asta, fratele Faur era şi foarte bine documentat. Aşa că am rămas. Am mers la grupa de copii şi totodată am intrat în orchestra de viori, prima promoţie dacă pot să spun aşa, iar mai târziu am făcut şi un curs de chitară.

Cristina: Pentru mine, întâlnirea cu Mântuitorul a avut loc în urmă cu 16 ani. Era într-o iarnă şi într-una din serile de evanghelizare din biserica noastră a fost invitat fratele Mihai Sîrbu. A vorbit ceva despre trecerea frontierei. Aceea a fost seara deciziei, iar vara următoare m-am botezat. Îmi amintesc că am vorbit după predică cu o prietenă în vârstă care s-a botezat odată cu mine şi îi spuneam: „Dacă ar fi să trec frontiera în seara asta, aş vrea să merg în cer, aş vrea să am paşaportul pentru cer.” Aveam 14 ani.

Ce au spus părinţii tăi când au aflat decizia ta?

Tatăl meu a avut un cuvânt greu de spus în momentele de răscruce din  viaţa mea. Când m-am botezat, cuvintele lui au fost: „Cristina, ai grijă că nu există cale de întoarcere!” Aceleaşi cuvinte mi le-a spus şi când am hotărât să mă căsătoresc: „Eu nu îţi spun cu cine să te căsătoreşti. Decizia îţi aparţine, dar trebuie să fii responsabilă şi să înţelegi că nu poţi să dai înapoi.”

Ce te-a motivat în toţi aceşti ani să rămâi aproape de Domnul?

Ce m-a ţinut, a fost faptul că viaţa mea nu se termină aici. Nu am prea mari aşteptări în viaţa aceasta, dar aştept cu nerăbdare să mă bucur de viaţa veşnică şi să fiu pentru totdeauna în prezenţa Mântuitorului meu. Nimeni şi nimic din lumea aceasta mare nu îţi poate da siguranţa vieţii veşnice, iar ceea ce găseşti la Domnul, nu găseşti în altă parte.

Spuneai de căsătorie. V-aţi cunoscut…?

Cristina: În 1995. Ghiţă venea împreună cu Corneliu Medrea şi alţi tineri din biserica din Hunedoara, în Simeria la evanghelizări cu copiii şi căutau pe cineva cu care să lucreze. Fiind colegă la pedagogic cu Veronica Tripon, ea le-a spus despre mine. M-am implicat în lucrarea cu copiii, în taberele de vară şi aşa l-am cunoscut pe Ghiţă.

Ghiţă: Am fost prieteni 6 ani, din al doilea an de liceu al Cristinei şi până când a terminat facultatea. Ne-am căsătorit pe 21 iulie 2001.

Ghiţă, spune-ne ce-ţi mai aminteşti din lucrarea de la spital. Şi acolo ai făcut parte din „prima promoţie.”

A fost un timp extraordinar de binecuvântat de care îmi amintesc cu mult drag. Fiecare duminică era atât de încărcată! Dimineaţa mergeam la biserică, iar la terminare, fără să mai trecem pe acasă, mergeam la Creştini după Evanghelie şi ne rugam, apoi mergeam la spital, iar după-masa din nou la biserică. Dumnezeu ne răsplătea folosindu-se de noi pentru a le vorbi oamenilor. Şi dacă tot ai spus de prima promoţie de la spital, hai să ne amintim şi de alte nume de la începutul lucrării: eraţi voi doi, Sandu Spiridon, Mihai Rotaru, Emi Udrescu, Sami Rotaru, Pavel Brumar, Simona Merluşcă, Simona Popa, Corina şi Gabi Sălceanu şi câţiva tineri de la creştini.

Spuneţi-ne cum v-a binecuvântat Dumnezeu în viaţa de familie?

Cristina: Ne-a purtat de grijă cum ştie El cel mai bine, cu toate la timpul lor. La un an după ce ne-am căsătorit i-am făcut soţului meu un cadou mai neobişnuit de ziua lui: Pollyana, o fetiţă drăgălaşă şi firavă care ne-a întărit şi mai mult relaţia. Doi ani mai târziu s-a născut Petrina care a adus un plus de energie în familia noastră. Ne-a fost greu pentru că nu ştiam de care să ne ocupăm mai întâi, dar El ne-a dat putere. Apoi o altă problemă a fost serviciul meu. Acum sunt titulară ca şi profesor de franceză şi am mai mult timp pentru familia mea. O altă problemă a fost unde vom locui. Dumnezeu a purtat de grijă şi acum avem cuibuşorul nostru.

Ghiţă: Cu privire la apartament, vreau să spun două lucruri. Îngrijorarea nu ajută şi Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi la vremea potrivită.

De unde v-aţi inspirat pentru numele fetelor voastre?

Ghiţă: Am citit în vremea în care eram prieteni, cartea lui Harriet Lummis Smith, „Secretul mulţumirii”, în care eroul principal este Pollyanna. Citind-o şi plăcându-mi tare mult, abia am aşteptat să o întâlnesc pe Cristina să-i spun ce carte faină am găsit. Când ne-am întâlnit şi ea îmi zice că are o carte super pe care o citeşte. Amândoi citeam de fapt aceeaşi carte. Numele Petrina este după o colegă de-a Cristinei.

Au fost momente când L-aţi simţit pe Dumnezeu mai aproape ca de obicei?

Cristina: Eu nu prea sunt cu senzaţionalul şi neobişnuitul. Mi se pare un lucru normal să te rogi, să aştepţi răspuns şi să-l primeşti la vremea hotărâtă de Dumnezeu.

Ghiţă: Când am stat în faţa unor decizii importante, căutând călăuzire de sus, mi-a fost de folos principiul: „uşi închise, uşi deschise.”

Ghiţă, spune-ne ceva despre pasiunea ta în ce priveşte bucătăria.

Fiind educat de mic să particip la treburile gospodăreşti, am învăţat de la mama să şi gătesc. Atunci când am avut ocazia, am făcut un curs de bucătar unde am învăţat unele secrete ale bucătăriei. La şcoala de bucătari am avut-o ca profesoară pe sora Mihăiţă pe care o ştiam de la biserica Biruinţa. Apoi am continuat să încerc reţete noi acasă, ca să ştiu să pregătesc o masă atunci când cineva mă va chema.

De exemplu masa de dragoste de la biserică?

Da, aceste mese de dragoste sunt o bună oportunitate de a-ţi sluji fraţii şi surorile cu dragoste şi din toată inima. Mai vreau să spun legat de mesele de dragoste că sunt o idee extraordinară. După părerea mea scopul meselor nu este ce bunătăţi mâncăm azi ci acela de a sta mai mult în Casa Domnului şi să relaţionăm unii cu alţii. Asta ne apropie.

Ce altceva mai putem face pentru a ne apropia unii de alţii?

Cristina: Ceea ce s-a început cu grupurile mici. Şi eu şi Ghiţă am văzut în Oradea cum funcţionează grupurile mici. Astfel ai ocazia să vezi creştinismul la lucru. Dragostea de fraţi nu este doar o teorie ci o practică a vieţii de zi cu zi. Tot aici găseşti sprijin spiritual sau sfaturi date cu dragoste. În prezent eu merg la un grup de rugăciune cu mamele cu copii mici, împreună cu Diana Medrea, Bobi Velea, Lia Păcurar, Lidia Mitrofan şi Lidia Măgureanu. Copiii noştri s-au împrietenit datorită acestui grup şi abia aşteaptă întâlnirile. Am observat că şi la biserică se joacă împreună. Noi mamele ne căutăm la telefon una pe cealaltă dacă vreuna din noi lipseşte de la adunare.

Apoi mă gândesc la o prezentare a familiilor în adunare. Într-o zi eram cu fetele pe o bancă în parc şi o soră s-a oprit în dreptul nostru şi le-a spus fetelor: „eu vă cunosc pe voi!”  Interesant a fost că eu nu o cunoşteam pe sora respectivă şi nici ea pe mine. Ar fi frumos ca fiecare familie să aibe câteva minute în biserică în care să se prezinte şi să laude pe Domnul cu ceva. Cred că astfel de mărturii ar fi o reală încurajare pentru cei care ascultă. Cei de la cor sunt mai cunoscuţi, dar pe cei din sală nu îi prea cunoaştem. Sunt fraţi şi surori cu experienţă şi am avea ce să învăţăm de la ei.

Greutăţi, bucurii…?

Cristina: Am trecut prin toate împreună. Am învăţat că bucuriile şi greutăţile sunt trecătoare şi că ceea ce contează cu adevărat e relaţia cu Domnul. Dacă te bucuri sau suferi cu Domnul, totul va fi bine.

Ghiţă: Aş trece la bucurii faptul că eu şi Cristina ne înţelegem chiar şi din priviri. Nu trebuie să discutăm foarte multe. În general suntem pe aceeaşi lungime de undă. Dacă Dumnezeu ne-a dat ce avem şi dacă ne bucurăm de ceea ce avem, e că am mers în aceeaşi direcţie, ne-am susţinut reciproc şi nu am uitat să cerem ajutor de la Domnul.

Vă rugaţi pentru…

Cristina: Un loc de muncă stabil pentru Ghiţă.

Ghiţă: Înţelepciune pentru Cristina la locul de muncă, să transmită nu doar cunoştinţe ci şi exemplul unei vieţi creştine. Şi nu în ultimul rând pentru mântuirea celor necredincioşi din familia noastră.

Interviu realizat de Emi şi Cristina Ciupe