You are currently browsing the category archive for the ‘OfN Revista Nr.32’ category.
Din cuprins:
- Editorial
- Pentru ce m-ai părăsit, Doamne?
- Zdrobit de suferinţă, dar niciodată părăsit de Dumnezeu
- Cei mai tineri în familie
- Lumescul deghizat spiritual
- După o vreme a murit şi bogatul
- Lângă cine stai pe bancă? Interviu cu familia Pivniceru şi cu Mariana Muntea.
- Studenţie la Cluj
- Hunedoara la Bucureşti
- Bătrâneţe… haine grele
- Lunea, ora surorilor
- Marta Horopciuc, misionară în Moldova
- 4 cuvinte
- Citiţi, dacă reuşiţi !
A trecut deja prea mult timp de când ar fi trebuit să apară acest număr al revistei. Motivele sunt două: materialele şi timpul. Însă pentru că vacanţa e aproape, şi oricum în timpul verii am fi luat pauză, şi pentru că s-au adunat mai multe evenimente, am încercat, şi iată că am fost ajutaţi să reuşim, a duce la bun sfârşit încă un număr al revistei.
Am pregătit materiale pentru a avea revista înainte de Paşti, dar nu au fost de ajuns. Au urmat apoi alte evenimente care de acum fac parte din istorie şi de care ne vom aminti datorită rândurilor scrise pe marginea lor sau a pozelor. Chiar dacă cele mai vechi nu mai sunt de actualitate, nu doar lucrurile actuale sunt bune, după cum bine cântă sora versul cântării: „Nu cred că tot ce-i nou e mai nobil…”. Cu ocazia acestui număr deci, ne vom aminti şi de Paşti, şi de masa de dragoste, şi de Marşul Învierii, şi de botez, şi de nunţi, şi de musafiri…
„Pe la trei, Isus a strigat cu voce tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, care înseamnă Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” – Matei 27:46. M-am întrebat adesea citind acest verset, oare ce a vrut să spună Domnul Isus rostind aceste cuvinte în cel mai dificil moment din viaţa Sa? Oare Dumnezeu Tatăl L-a lăsat singur pe Fiul Său pentru câteva clipe din cauza păcatelor omenirii pe care le-a luat asupra Lui? Se poate spune că pentru câteva clipe Dumnezeu Fiul nu a mai existat ca şi Dumnezeu, iar relaţia Sa cu celelalte persoane ale divinităţii (respectiv Tatăl şi Duhul Sfânt) a fost întreruptă din cauza păcatelor (noastre) pe care le purta asupra Sa? Dacă cumva cineva se gândeşte să răspundă afirmativ la aceste întrebări iată câteva implicaţii al acestei poziţii:
– înseamnă ca Isus Cristos, având păcat în trupul Său (păcatele noastre), nu a mai fost o jertfă perfectă, „fără pată”;
– înseamnă că în momentul în care Isus Cristos a spus aceste cuvinte, Tatăl şi Duhul Sfânt nu erau alături de El în punctul culminant al suferinţelor Sale pe acest pământ, ci priveau de undeva de la distanţă întreaga scenă şi nu puteau să se apropie din cauza faptului că sfinţenia dumnezeirii nu poate sta în prezenţa păcatului;
– înseamnă că Dumnezeu nu este întru totul etern perfect, deoarece pentru câteva clipe, cel puţin o persoană din Trinitate a fost imperfect.
Aş vrea însă să remarc că toate aceste implicaţii sunt contrar învăţăturilor Scripturii şi pot fi catalogate ca şi erezii. De aceea, în cele ce urmează aş vrea să ofer câteva explicaţii biblice elocvente cu privire la acest verset şi de asemenea să extrag câteva aplicaţii practice pentru viaţa fiecărui credincios.
Cristos nu a purtat păcatele noastre într-un mod literar ci a purtat VINA PĂCATELOR noastre – Citește restul acestei intrări »
Ei sunt cei mai tineri din familia noastră:
Beni Duca s-a născut pe 1 august 1990. A început să fie cercetat de cuvântul lui Dumnezeu pe la vârsta de 17 ani. Până atunci nu prea îi plăcea să vină şi să fie prezent la adunările bisericii. La 18 ani a urmat şi cursul de caticheză, dar cel rău l-a împiedicat într-un fel sau altul să ducă lucrarea la bun sfârşit atunci. Pe 5 aprilie anul acesta, a fost cercetat la auzirea predicii fratelui Ludovic Peter de la Alba Iulia. Simţind că mesajul i se adresează, a hotărât atunci să caute faţa Domnului tot mai mult. Din Biblie, are o însemnătate deosebită pentru el versetul care spune: „Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.”
Cornel Duduţ are 57 de ani. Vine de mai mult timp la biserică împreună cu soţia lui care face de multă vreme parte din Familia Noastră. De mai multă timp a fost la caticheză şi acum este mai hotărât ca niciodată să-L urmeze pe Domnul. A renunţat la alcool şi la vorbele de ocară cu ajutorul Domnului şi are în continuare nevoie de ajutorul nostru în rugăciune pentru aceasta. Sora Duduţ s-a rugat timp de 15 ani pentru el şi acum îşi vede ascultată rugăciunea.
Cristina Peticaru Ana-Maria are 17 ani şi s-a născut în Haţeg. Vine dintr-o familie de ortodocşi şi este singura din familia ei care merge la o adunare de pocăiţi. A luat contact cu Evanghelia la 10 ani când mergea într-un centru creştin pentru a-şi face temele. Cunoscând tot mai mult Evanghelia, se îngrijora de faptul că va veni Domnul şi familia ei nu Îl cunoaşte şi se ruga în fiecare seară pentru aceasta, lucru care a ţinut vreo 4 ani. A urmat însă o vreme în care, şi sub influenţa colegilor, s-a îndepărtat de biserică, apropiindu-se şi de alcool, tutun şi discotecă. În acest timp relaţia cu părinţii s-a stricat aşa de mult încât a fost nevoită să plece de acasă. A ajuns la Centrul Creştin Betleem la o evanghelizare unde a auzit că şi dacă părinţii ar părăsi-o, Domnul tot o primeşte. Tot atunci a auzit şi cântarea care spunea că este loc la cruce şi pentru ea. S-a rugat Domnului să o ierte şi viaţa ei a început să se schimbe. A reluat legătura cu părinţii şi a renunţat la obiceiurile ei rele. Are deja experienţa unor rugăciuni ascultate şi se bucură mult că Domnul i-a mai dat o şansă.
Mihaela Fălcean Angelica s-a născut în urmă cu 34 de ani în Hunedoara într-o familie de religie ortodoxă. S-a căsătorit la 19 ani cu Ilie şi au împreună 2 copii- Darius de 7 ani şi Raluca de 3. În noiembrie 2007 a participat pentru prima dată la un program religios la Centrul Creştin Betleem. A ajuns prin cumnata ei care mergea acolo la cursul de croitorie. I-a plăcut de prima dată şi s-a predat Domnului simţind că acolo este şi locul ei. Anul trecut a vrut să se boteze, dar a respectat decizia soţului ei care s-a împotrivit. După ultimul botez însă, Ilie a întrebat-o când are de gând să se boteze şi a ştiut atunci că la prima ocazie va fi botezată şi ea. Se bucură să poată face asta acum şi se roagă să poată fi un bun exemplu şi pentru soţul ei.
Mihorianu Ioan a ajuns la o vârstă înaintată, mai mult ca ceilalţi ce se botează acum, şi Dumnezeu l-a convins să se pocăiască cu ajutorul bolii. Soţia lui, care este şi ea membră a bisericii noastre şi care este şi ea tare bolnavă, deplasându-se foarte greu, s-a rugat mulţi ani pentru soţul ei şi acum i s-a îndeplinit dorinţa. Din cauza vârstei înaintate şi a bolii, nu a putut să spună multe lucuri ca mărturie pentru el, dar a recunoscut, întrebat fiind, credinţa lui că păcatele i-au fost iertate şi a promis hotărât că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu toată viaţa.
Muzur Cristian Valentin s-a născut pe 25 aprilie 1992 în Hunedoara împreună cu o soră geamănă. Vine dintr-o familie de religie reformată dar a crescut şi în mai multe centre de plasament din ţară. La 9 ani s-a întors acasă însă doar pentru 2 ani, după care, din cauza patimii părinţilor pentru alcool, s-a întors la centrul de plasament. A ajuns într-o familie maternală undeva lângă Brad. Doi ani şi jumătate a mers la şcoala din Vălişoara, dar neputând face faţă cerinţelor, a ajuns din nou la şcoala specială din Săcel unde a stat până în 2007. A ajuns şi într-o famile substitutivă la care mergea în vacanţe şi în week-end-uri. Era o familie creştină şi mergea cu ei la biserică fără însă ca să se prindă ceva de el. În februarie 2008 au fost trei seri de evanghelizare timp în care Domnul i-a vorbit prin cuvântul predicat de fratele Ovidiu Scorobete. Anul trecut a venit în Hunedoara ca să-şi caute părinţii. Locuind din nou în oraş, a ajuns şi la biserica noastră fiind mişcat în mod deosebit de cântările corului şi orchestrei. A avut experienţa cunoaşterii unor creştini din Danemarca ce l-au ajutat mult şi apoi a fost o zi şi la Festivalul Speranţei. Şi acolo a spus că vrea ca să-L mărturisească pe Domnul şi în apa botezului şi abia aştepta ziua care a venit, iată, acum. Pe 1 aprilie a ieşit definitiv din casa de copii şi a rămas cu părinţii lui care nu sunt pocăiţi, dar ei spun că este bine că vine la adunare la pocăiţi şi nu-l opresc. S-a implicat în mai multe activităţi cu tinerii făcând ceea ce poate, dar în primul rând s-a remarcat prin punctualitate.
Oana Adriana Popescu are 20 de ani şi a venit de foarte mică în casa Domnului din acest loc ajungând astfel ca să audă tot mai multe despre Dumnezeu. Despre El a mai auzit şi în taberele creştine în care a fost şi a înţeles tot mai mult că e bine să fie un urmaş al Lui. Mai multe decizii însă au fost de scurtă durată crezând că are încă destul timp la dispoziţie. S-a îndepărtat de Domnul prin clasa a zecea când a stat mai mult timp la ţară, fără să mai meargă la biserică şi fără anturajul de aici. Un ajutor în luarea deciziei au fost Mela şi Anca, colege de şcoală cu ea. Punctul culminant a fost la evanghelizarea de după ultimul botez. În privinţa deciziei de a-L urma pe Domnul până la sfârşitul vieţii, spune că este foarte hotărâtă. Este în prezent la şcoala posticeală sanitară. Tatăl ei, în numele familiei, a încurajat-o să caute întotdeauna ajutor la Domnul şi că şi ei îi vor fi întotdeauna aproape.
Trăim în lume dar îi aparţinem lui Dumnezeu. Nu este nici un amestec când vorbim despre inexplicabila coexistenţă a Împărăţiei lui Dumnezeu cu lumea aceasta. Din punct de vedere spiritual teoriile sunt complet separate. În Hristos nu era nimic ce ar fi putut aparţine lumii. Conceptul de lume în cazul acesta se referă la teritoriul spiritual ieşit de sub autoritatea lui Dumnezeu. De aceea ne avertizează Cuvântul Domnului în 1Ioan 2:15 –„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.”
Când încercăm să identificăm şi să dăm afară ceea ce este lumesc în biserică, ne îndreptăm atenţia (unii dintre noi cel puţin) către partea vizibilă, către înfăţişarea exterioară, vestimentaţie, aspect fizic. Suntem indulgenţi cu harul şi ne amăgim cu ideea că Domnul se uită în inimă, nu la aspectul exterior. Ce găseşte în inimă?
Sunt câteva texte în Scriptură care ne arată că nu putem pretinde că avem o inimă după voia Domnului fără să arătăm şi în afară lucrul acesta. (Isaia 29:13, Matei 21:34; 15-19, Romani 8:27) Oare putem spune că doar aceste lucruri sunt singurele aspecte prin care lumea intră în biserică? La 1 Ioan 2:16 apostolul Ioan ne vorbeşte de trei pericole: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii. Nu ne-am întristat niciodată văzând cât de lumeşti suntem? Deşi separarea dintre biserică şi ceea ce este lumesc trebuie să fie clară, nu prea mai există hotare astăzi. Lumescul este subtil şi pătrunde uşor prin neveghere, pe teritorii spirituale.
Trei exemple foarte actuale:
„După o vreme a murit şi bogatul”
În decurs de doar două zile au murit doi oameni sigur care nu ştiau unul de celălalt. „Săracul” a trăit şi a murit într-un oraş de care nu va auzi vreodată poate mai bine de 99% din populaţia lumii. De „bogat” auzise deja o mare parte a lumii şi încă va mai auzi. Primul, la întâia seară de priveghi, nu a reuşit să strângă lângă el decât o mică parte din enoriaşii comunităţii din care făcea parte, pe când celălalt a strâns o foarte mare parte a lumii noastre, fie şi măcar în ideea de afla despre el şi de a-i părea poate rău. Primul a aşteptat de mult ziua asta şi s-a pregătit pentru ea, pe când celălalt a cheltuit mai multe averi ca să împiedice aceasta sau măcar s-o întârzie cât mai mult. Primul, un om micuţ de statură, cocoşat şi negricios la piele; al doilea arăta mult mai bine, fiind şi mult mai tânăr, dar tot negricios şi el (în privinţa culorii pielii, se pare că s-ar fi putut face ceva, dar primul nu a încercat niciodată).
Se mai pot face încă multe asemănări cu privire la diferenţele dintre cei doi, dar cred că cea mai dramatică este cu privire la ce se întâmplă acum cu ei. Dacă primul este un ilustru necunoscut, este pentru că nu a lucrat pentru slava oamenilor ci pentru mulţumirea lui Dumnezeu care l-a mântuit; dacă al doilea este un ilustru cunoscut este tocmai datorită contrariului (de fapt singurul lui merit este că a primit ca dar nativ un talent şi o voce pe care foarte mulţi oameni au considerat-o fenomenală pentru că aşa o fi fost, sau pentru că aşa era moda).
Dar cum ziceam, să ne întoarcem la prezent. Nu este binevenită nici o presupunere publică cu privire la prezentul celui de-al doilea, dar ştiu şi cred că pe primul, pe Vasile, Tatăl ceresc l-a primit ACASĂ cu braţele deschise. Că la înmormântarea lui nu vor fi mai mult de o sută de oameni este de prea mică importanţă, ca de altfel şi milioanele de la sicriul celuilalt.
Amândoi sunt de acum în istorie. Tu pe-al cui prezent l-ai prefera când va veni timpul?
Emi Ciupe
Biblia spune în Proverbe 22:6(a): „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze”, însă uneori Dumnezeu ne ia prin surprindere atunci când foloseşte un copil pentru a arăta părinţilor „Calea”. Ghiţă a fost primul din familia lui care a ajuns în biserică, iar pentru că a ales să rămână, Dumnezeu l-a binecuvântat în multe feluri de-a lungul vieţii. Una din cele mai mari binecuvântări este Cristina, soţia lui, despre care spune: „ne înţelegem chiar şi din priviri.” Vă invităm în rândurile de mai jos să cunoaşteţi familia Pivniceru Ghiţă şi Cristina, o familie tânără pe care noi o apreciem pentru faptul că ştiu ce a pus Dumnezeu în ei; şi nu doar că ştiu dar folosesc ceeea ce au primit pentru a-i încuraja pe ceilalţi din trup.
Să începem cu câteva lucruri legate de familiile voastre.
Ghiţă: Părinţii mei nu au fost din biserică, dar amândoi au fost şi sunt oameni speciali. Când mă uit acum în urmă, realizez câtă încredere ne-au acordat mie şi fraţilor mei (mai am doi fraţi şi o soră). Tatăl nostru muncea foarte mult şi se îngrijea să avem tot ce ne trebuie. Lucra în mină şi după serviciu ca instalator. Un alt motiv pentru care îi consider pe părinţii mei speciali este acela că atunci când a fost să aleg, ei mi-au lăsat libertatea de a alege. Până la 13 ani am fost destul de rebel, poate pentru că eram răsfăţatul familiei, dar şi pentru că făceam box. Într-o zi însă am fost invitat la biserică de o colegă de şcoală. Îmi mai amintesc că mi-au plăcut foarte mult cântările. Până atunci nu ştiam că există şi altă religie în afară de cea ortodoxă. A doua zi la şcoală le-am spus colegilor: „am fost la un spectacol foarte frumos.” Firesc, întrebarea lor a fost: „cât costă biletul?” Le-am spus că eu am reuşit să mă strecor fără să plătesc, că putem merge şi duminica viitoare şi că 10 lei ar trebui să fie deajuns. Duminica următoare am venit cu mai mulţi colegi şi am umplut băncile din faţă. Am stat cuminţi şi liniştiţi cât timp a durat serviciul divin. Unul din colegi era din biserica penticostală. El m-a luminat spunându-mi că am ajuns de fapt într-o biserică de pocăiţi.
Cristina: Familia mea e din Cugir. Mai am două surori mai mici decât mine. Am plecat de acasă când aveam 14 ani, la Simeria la bunica mea, ca să fac Liceul Pedagogic din Deva. Părinţii mei sunt credincioşi ortodocşi, dar bunica e baptistă aşa că încă de mică am frecventat biserica baptistă. După terminarea liceului am plecat în Oradea la facultate.
De ce ai ales franceza?
De mai mult timp, merge în fiecare an la Surduc în tabăra creştină de acolo. Nici anul acesta nu a făcut excepţie; de fapt acolo îşi petrece o parte din concediu, participând cu multă sete la cursurile şi seminariile ce au ca scop învăţarea studiului inductiv al Bibliei. Am reuşit să stăm de vorbă cu două zile înainte de a pleca şi când avea mare nevoie de timp pentru pregătiri. Îi mulţumim Marianei pentru acceptul ei şi pentru lucrurile pe care ni le-a descoperit despre ea.
Te ştim cu toţii ca fiind tot timpul bucuroasă şi cu zâmbet pe faţă. Întotdeauna ai fost aşa?
Nu am fost tot timpul aşa, dar în mod sigur lucrul acesta se datorează relaţiei personale pe care o am cu Domnul Isus Hristos, care este bucuria şi pacea mea.
Când şi cum s-a întâmplat să-L cunoşti?
Era prin anii `87-`88, când în timp ce căutam muzică de dans la radio Europa Liberă, am dat peste programul creştin Vocea Evangheliei, unde Iosif Ţon prezenta Evanghelia lui Isus Hristos. Când am auzit acea voce plină de reverenţă rostind şi explicând Evanghelia atât de clar, am rămas străpunsă în inimă. Cred că n-am auzit niciodată cuvinte mai plăcute şi mai adevărate. Acela a fost momentul când am simţit că L-am găsit pe Dumnezeu. A fost cel mai extraordinar moment din viaţa mea. Acele emisiuni au fost singurul meu contact cu Evanghelia timp de trei ani. Nu citisem niciodată Biblia şi nici nu aveam una. Am realizat atunci care trebuie să fie fundamentul vieţii mele şi anume că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, standardul după care trebuie să-mi conduc viaţa. Evaluându-mi viaţa am descoperit că problemele şi eşecurile mele se datorau aşteptărilor pe care le aveam de la părinţi, colegi, societate şi deasemenea alegerilor greşite pe care le-am făcut datorită faptului că nu cunoşteam Cuvântul lui Dumnezeu.
Departe de casă, aproape de Dumnezeu. (depărtarea are şi ea apropierea ei 🙂 )
La insistenţele unui drag frate şi prieten de-al meu din biserică, am hotărât să împărtăşesc câteva din gândurile şi experienţele mele petrecute departe de casă, şi anume în Cluj. Poate că ar trebui să încep cu începutul, deşi pentru mine începutul înseamnă acum aproximativ 2 ani în urmă. Am ales Clujul ca oraş pentru a începe şi a termina o facultate. Timişoara nu mă atrăgea, iar Bucureştiul era şi este prea aglomerat pentru mine. Am reuşit să intru la o facultate care suna destul de bine, este destul de căutată pe piaţă, iar lumea zicea că mi se şi potrivea. Mă rugasem mult să iau bac-ul mai întâi, iar apoi să intru şi la buget dacă se putea. Dumnezeu a făcut să fie posibil ceea ce pentru mine la prima vedere a fost imposibil.
Îmi era mai uşor să mă adaptez deoarece stăteam împreună cu prietena mea cea mai bună, deşi în primele săptămâni am dat numai de greutăţi. Citește restul acestei intrări »
În rândurile de mai jos, putem afla câteva lucruri despre importanţa grupului studenţilor de la Bucureşti, în mare parte hunedoreni.
Nicolae Mirela- Pentru mine grupul Hunedoara înseamnă locul în care îmi întâlnesc prietenii cu care mă rog, locul în care pot să-mi împărtăşesc bucuriile şi necazurile, locul din care plec întărită ştiind că am alături tineri care se confruntă cu probleme ca şi mine şi pe care mă pot baza atunci când cer ajutorul.
Emi Tudosă- Pentru mine, grupul Hunedoara pot spune că este chiar ca o mană cerească. Într-o vreme şi într-o lume în care e tot mai greu să rezişti problemelor şi ispitelor, părtăşia şi ceea ce învăţăm la studiile noastre ne ajută să trecem peste probleme şi să uitam de ele, dar şi să creştem în credinţă. De multe ori avem ocazia să ne împărtăşim experienţele prin care trecem şi de fiecare dată avem de învăţat câte ceva din ele. Acest lucru duce la îmbărbătarea noastră şi astfel putem vedea că mâna Domnului este peste noi în fiecare zi. Sunt recunoscător Domnului pentru faptul că există acest grup şi pentru că El ne-a chemat să fim o mărturie pentru cei din Bucureşti.
Într-o duminică, un frate din biserică m-a oprit să îmi dea o idee pentru revistă, şi anume să punem o rubrică de ştiri din lumea creştină. Pentru că se întâmplă aşa ceva atât de rar, m-am bucurat mult, dar am avut o rezervă în sensul că nu putem verifica acele informaţii şi nici nu putem şti cât sunt de reale. Ar fi trebuit să le luăm de pe net. Ideea însă m-a dus la ştiri şi informaţii din biserica noastră, despre ai noştri. L-am rugat să facă o scriere în sensul acesta pe cel care cunoaşte subiectul cel mai bine şi a doua zi a venit deja la noi cu tema scrisă. Veţi afla mai jos despre ce este vorba. Prima mea observaţie când mi-am aruncat privirea peste foi a fost că în titlu este cuvântul grele şi nu rele…
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ne spune că noi oamenii am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 
1:26,27); strămoşii noştrii, Adam şi Eva au fost aşezaţi de Dumnezeu în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească. Ei erau fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu şi s-au bucurat de toate binecuvântările Lui, până în ziua în care s-au lăsat amăgiţi de şarpele cel vechi, Satana, şi au călcat porunca pe care le-a dat-o Dumnezeu, aceea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Drept urmare au fost izgoniţi din Eden şi au atras blestemul lui Dumnezeu asupra pământului, urmând ca de acolo înainte să-şi câştige hrana cu multă trudă şi cu sudoarea feţei lor (Geneza 3:17-19).
Dumnezeu a scurtat viaţa omului, limitând-o la 70-80 de ani (Psalmul 90:10), tocmai pentru a fi scutiţi de neputinţele şi necazurile care sunt inerente acestei etape din viaţa noastră- bătrâneţea. Totuşi, pentru cei credincioşi, promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: „El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale, El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare, El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.” Psalmul 103:1-5.
Ce se întâmplă la ora surorilor, lunea?
Părtăşie. Din grupul de surori fac parte Diana Medrea, Silvia Chiş, Tatiana Străjău, Mariţa Munteanu, Elisabeta Moldovan, Lia Păcurar, Voica Ozon, Ana Rupa, Mărioara Horopciuc, Trif Ioana, Laura, prietena Petronela, Mariana Muntea şi altele. Ne întâlnim cu scopul de a avea părtăşie unele cu altele, de-a ne zidi sufleteşte în credinţa noastră preasfântă, de-a ne ruga prin Duhul şi de-a ne ţine în dragostea lui Dumnezeu, potrivit cu voia lui Dumnezeu.
Studiu biblic– Psalmul 23. Acest studiu este făcut după cartea lui Max Lucado: „Călătorie fără bagaje.” În călătoria vieţii, purtăm multe poveri pe care nu ar trebui să le purtăm. Cum putem scăpa de aceste poveri? Povara unui dumnezeu mic, povara bizuirii pe propriile puteri, povara nemulţumirii şi a îngrijorării, povara vinei şi a aroganţei, povara mormântului, a durerii, a fricii, a singurătăţii, a ruşinii, povara dezamăgirii, a invidiei, a îndoielii, povara dorului de casă. Cunoscându-L pe Domnul ca Păstorul tău şi ascultându-L, vei fi fericit în toate zilele vieţii tale, nu vei duce lipsă de nimic şi nu te vei teme de nimic. Acesta este rezultatul înţelegerii Psalmului 23.
Rugăciune. Urmând îndemnul Domnului Isus: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41), am înţeles că rugăciunea este un mod de viaţă şi este foarte importantă în lupta spirituală a fiecăruia dintre noi. Mai întâi de toate facem rugăciuni de mulţumire, cerere şi mijlocire pentru toţi oamenii, pentru cei înălţaţi în dregătorii, pentru lucrările spirituale ale Bisericii, pentru sfinţirea noastră, pentru bolnavi, pentru nevoile noastre personale, pentru mântuirea celor dragi din casele noastre, pentru vestirea Evangheliei.
Vizite de binefacere şi îmbărbătare -Misiune. La sărbătorile de Paşte şi Naşterea Domnului, împreună cu surorile de la grupul de rugăciune şi alte persoane din comitetul Bisericii sau din cor, am fost la casa de bătrâni, la femeile din închisoare şi la adăpostul de noapte, unde am dus mesajul dragostei lui Dumnezeu prin Cuvânt, cântări şi daruri. Mulţumim Domnului şi pentru bucuria de-a merge la bolnavi şi la femeile care au născut de curând. Cele mai recente vizite au fost la Diana Medrea şi Claudia Ienci. Mulţumim Domnului pentru lucrarea minunată pe care o face sora Silvia Chiş împreună cu Jeni Ciupe şi cu alte surori şi anume vizite la persoanele bătrâne şi bolnave care nu mai pot veni la casa Domnului, ducându-le astfel mesajul dragostei lui Dumnezeu şi cercetându-le în necazurile lor. Femeile aducătoare de veşti bune sunt o mare oştire. Invităm pe surorile din Biserica Domnului să vină împreună cu noi la părtăşie, să facem rugăciuni după voia lui Dumnezeu, să slujim potrivit cu darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, să ne rugăm neîncetat potrivit cu îndemnul Domnului Isus, ca să ducem astfel o viaţă de biruinţă cu toată evlavia şi cinstea.
Mariana Muntea.
Localitatea Osoi este situată la 25 km de Iaşi, pe drumul care duce spre vama Albiţa (Republica Moldova). Această
localitate are aproximativ 400 de case (cel puţin 800 de locuitori) şi până în anul 2004 nu era acolo nici un credincios evanghelic. Cu sprijinul unor fraţi din străinătate şi prin implicarea Bisericii Creştine Baptiste „Sfânta Treime” din Iaşi (păstor fratele Pop Dinu) s-a construit în Osoi o clădire (casă de rugăciune) în care astăzi, cu ajutorul Domnului funcţionează o biserică evanghelică, filială a B.C.B. „Sfânta Treime” din Iaşi. Printre cei care s-au implicat în lucrarea misionară din această localitate a fost (şi este) şi sora Horopciuc Marta din Hunedoara, care în perioada de inauguare a acestei biserici era studentă la Iaşi, Facultatea de chimie „Gheorghe Asachi.” După inaugurarea acestei case de rugăciune din Osoi, sora noastră Marta Horopciuc a simţit din partea Domnului chemarea de a misiona în continuare în acestă localitate împreună cu tinerii din Biserica „Sfânta Treime”.
În prezent Marta Horopciuc (care între timp a terminat facultatea) încredinţându-şi viaţa în mâna Domnului şi sprijinindu-se în totalitate pe resursele Domnului, a ales să slujească în acestă localitate, căutând să-L facă de cunoscut pe Domnul Isus ca Mântuitor personal oamenilor din acea zonă, oameni robiţi de tot felul de păcate şi patimi, care zac în mare întuneric spiritual.
„ … a făcut şi stelele.”
Probabil că ziua a patra a creaţiei a fost cea mai aglomerată. Cea mai solicitantă cred că a fost a şasea când Dumnezeu a creat toate speciile de animale şi apoi omul, dar într-adevăr aglomerată a fost ziua a patra când a creat miile de miliarde de stele. Creaţia principală a zilei au fost soarele şi luna, apoi stelele. Scriptura spune că în afară de om, pe toate le-a făcut prin cuvânt, dar şi aşa a fost treabă multă. Trebuie să fi vorbit foarte mult Domnul în ziua aceea… Şi totuşi, cu privire la crearea stelelor, scriitorul Scripturii a folosit minimul de cuvinte posibil. Sunt cuvintele din titlul articolului şi le putem citi undeva în primul capitol din Geneza.
Acum, dacă despre imensitatea stelară a lucrării lui Dumnezeu s-au folosit în descriere numai 4 cuvinte, câte te-ai aştepta să se folosească în cazul unui om neînsemnat? Ba din contră. Pentru facerea stelelor- patru cuvinte, pentru câte un om- capitole întregi; cuvintele lui Iov- 20 de capitole, viaţa lui Iosif- 11 capitole, apoi oameni care au dat nume cărţilor pe care le-au scris. Chiar şi anonimii Bibliei se bucură de mai multe cuvinte şi mă refer la fetiţa roabă din casa lui Naaman, omul care a tras cu arcul la întâmplare şi l-a omorât pe Ahab, omul „cutare” din cartea Rut sau la bătrânul rob din casa lui Avraam, precum şi alţii.
OglindaFamilieiNoastre 
Comentarii recente