Aşa-i că ai auzit şi tu oameni spunând că Dumnezeu nu există? Şi nu pentru că ar fi atei, ci pentru că la un moment dat din viaţa lor, când ar fi avut mai mare nevoie de El, S-a făcut nevăzut. De fapt nu au primit răspunsul aşteptat. Sau nu au primit nici un răspuns. Sau poate că nu ai auzit asta la alţii ci este povestea ta.

Îmi aduc aminte de o superbă carte din literatura creştină- „Când cerul tace!” scrisă de Ronald Dunn, în care am găsit prima dată exprimată această situaţie (citându-l pe C. S. Lewis); aceea că atunci când îţi merg toate bine, este şi El prezent la bucuria ta, dar când vine criza, de orice fel ar fi ea, te îndrepţi spre El şi nu găseşti decât o uşă închisă şi zăvorâtă, înconjurată de tăcere. Este o situaţie tragică dar şi adevărată, experimentată până şi de Fiul Său.

Întrebarea care vine în mod automat este „de ce?” Ce aş putea eu să spun? Chiar nimic. Dar este Cineva care a experimentat din greu această situaţie şi de aceasta ne aducem aminte în aceste zile.

Ai fost poate într-o situaţie grea sau poate chiar disperată, ori ai văzut pe altul şi ai plâns doar împreună cu el, dar să fi văzut scena din Ghetsimani…! Poate tu crezi că ai cunoscut nivele superioare ale suferinţei, şi aşa o fi, dar să fi văzut acolo agonie. Cine ştie dacă nu este bine că ucenicii au adormit. Cum ar fi rezistat ei să audă strigătul disperat al Mântuitorului şi cum ar fi putut să-L vadă în acel chin ca de moarte, aşa încât „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ?” Cu toată consideraţia pentru suferinţele noastre, puţin probabil că cineva a avut parte de aşa transpiraţii vreodată.

Este extraordinară „creaţia” lui Dumnezeu şi anume Biserica. Să faci parte dintr-o „familie” în care să te poţi sprijinii pe altul, sau să sprijineşti la rândul tău, este ceva divin, dar în anumite situaţii eşti tot numai tu şi uşa trântită în faţă… şi în rest linişte. O linişte care urlă.

Unde era Dumnezeu când Fiul Său agoniza în trupul uman? Când ştia că este singur şi chiar L-a întrebat: „…pentru ce M-ai părăsit?” Am o bănuială. Mi-L imaginez stând de cealaltă parte a porţii închise, îngenuncheat şi plângând… Şi în continuare tăcând. La cea mai mică distanţă posibilă în care să poată rămâne în continuare ascuns. Până la o vreme, doar de El stabilită şi ştiută.

Ce s-a întâmplat când Dumnezeu a ieşit din acea tăcere? A luat naştere de fapt minunea pe care noi o numim Biserică. Poate când te uiţi astăzi la Ea, te gândeşti că nu e mare realizare. E totuşi vorba de Biserica pe care o vede El. Ştii tu, curată, fără pată… proslăvită.

Oare ce va lua naştere când Dumnezeu va ieşi din tăcerea care te înconjoară pe tine…?

Emi Ciupe

Reclame