You are currently browsing the category archive for the ‘OfN Revista Nr.30’ category.
Într-o primăvara, o prepeliţă şi-a pregătit un cuib. După ce l-a terminat a început să facă ouă, apoi le-a clocit, ca în final, din ele să iasă şapte pui frumoşi şi jucăuşi. În fiecare zi, mama lor le căuta mâncare şi îi învăţa lucruri folositoare. Dintre toţi cei şapte, cel mai mare era şi cel mai năstruşnic. Odată, pe la seceratul grâului, el nu a fugit destul de repede la chemarea mamei lui şi a fost prins de un flăcău. Scăparea i-a venit din sfatul unui ţăran mai bătrân, care a spus tânărului să-i dea drumul. Când a scăpat, a fugit la mama lui care l-a dojenit şi i-a spus ca pe viitor să fie mai ascultător.
A trecut vara, iar în primele zile ale toamnei un vânător însoţit de câinele său trecu pe lângă cuibul lor. Mama ştiind primejdia care-i aşteaptă, i-a sfătuit să stea nemişcaţi până când îi va chema ea; era singura care ştia cum să îndepărteze pericolul. După acest sfat, a zburat şi a reuşit să distragă atenţia vânătorului, astfel reuşind să-şi salveze puii. Dar nu pe toţi. Cel mai mare face din nou o greşeală: crezând că a trecut pericolul, zboară din cuib înainte ca mama să-i cheme. Vânătorul îl aude şi trage. O singură alică îi nimereşte aripa, destul ca osul tânăr să pleznească. Când îl găseşte mama lui îşi dă seama de ceea ce va urma. Cu toate acestea, continuă să aibă grijă de el, ascunzându-şi durerea de fiecare dată când puiul o întreabă dacă se va face bine.
Interviu cu Iosif Cătuna
Din nou la Hunedoara. Ultima dată când aţi fost, era în urmă cu trei ani. Cum ne-aţi regăsit?
În primul rând, nu uităm niciodată locurile în care am mai fost, păstrăm contactele şi atunci când se iveşte ocazia, revenim cu drag.
Apoi, am avut 3 membri importanţi în echipa noastră din decembrie, iar în acest turneu ne-am propus să vizităm bisericile celor care compun grupul nostru. Este vorba de Diana Chiş, Estera şi Ligia Tudosă.
În al treilea rând, nu putem uita ce speciale au fost turneele noastre de Continental Kids prin prezenţa multor copii talentaţi din Hunedoara.
Din cei care aţi fost în urmă cu trei ani, aţi revenit doar puţini. Deşi ştiu că aveţi o fomulă de bază, totuşi în timp unii pleacă, alţii vin. Cum e ca şi lider să lucrezi cu atâţia oameni?
Doar în acest an am organizat 7 turnee şi în fiecare din ele am avut altă componenţă. Este într-adevăr un sistem care ne avantajază, deoarece aşa multă misiune cu aceeaşi oameni ar fi imposibilă. Am numărat aproape 100 de concerte în acest an, ceea ce înseamnă că aproximativ un sfert din zilele lui, am fost ocupaţi cu această misiune. Nu este un singur om care se ocupă de instruirea echipelor şi care pleacă în turnee cu ele şi acest lucru din acelaşi considerent.
Anul acesta aţi împlinit 10 ani. Privind în urmă, cum ai caracteriza aceşti ani? Care sunt binecuvântările pe care le-ai experimentat?
______________________________________
În primul rând, vrem să mulţumim Bisericii din Hunedoara pentru căldura cu care ne-a primit. Adevărul e că încă de la începutul tureului ne-am dorit să ajungem în Hunedoara şi asta cu atât mai mult cu cât 3 din membrii grupului erau de aici şi anume Ligia, Estera şi Diana (Didi). Dar să începem cu începutul. Suntem grupul „Continental”, sau mai bine zis un grup de tineri care în anul 2008 am fost parte din mişcarea „Continental”. După cum poate ştiţi, „Continental” a început de mai bine de 10 ani din dorinţa ca un număr cât mai mare de tineri din România să guste din ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu prin cântare. În fiecare an se adaugă noi tineri la grupul celor care au gustat din această experienţă.
În acest turneu de Crăciun am fost un grup de 23 de tineri, unii chiar foarte tineri (cei mai mici erau pe clasa I). Bucuria noastră a fost să avem împreună cu noi un grup de copii. Căci putem oare să vorbim de Crăciun fără copii? Ei ne-au adus foarte multă lumină în zilele petrecute în turneu şi sperăm că au fost o încântare şi pentru dumneavoastră. În grup au mai fost şi studenţi, respectiv foşti studenţi care, deşi au trebuit să facă sacrificii destul de mari, să îşi ia concedii, să rupă din timpul de învăţat sau să îşi lase familiile acasă, au pornit la drum cu dorinţa de a duce mesajul împăcării cu Dumnezeu pe care îl poartă celebrarea naşterii Domnului Isus. Am avut multe peripeţii în turneu… Citește restul acestei intrări »
Pe când eram împreună cu familia pe litoral, am văzut mulţi copii şi tineri înălţând zmeul în briza generoasă a mării. Câteodată lipsa de îndemânare a unuia făcea ca zmeul să se năpustească în picaj spre terenul de volei sau de fotbal pe unde ne desfăşuram noi activităţile, aşa că trebuia să fim tot timpul atenţi la aceste surprize venite de sus. Totuşi eram avertizaţi de coada fluturândă şi de strigătele mânuitorului de zmeu, şi ne feream în ultima clipă de obiectul zburător scăpat de sub control. Însă erau şi unii care deveniseră experţi în mânuirea sforilor, şi era o adevărtă plăcere să urmăreşti acrobaţiile aeriene pe care aceştia le executau. Înălţări rapide, viraje strânse, spirale ameţitoare spre pământ, răsucire în ultima clipă şi din nou înălţare. Vântul mâna zmeul cu repeziciune, însă sfoara tare şi mâna sigură a expertului păstrau totul sub control.
Probabil că o parte din cei care citiţi aceste rânduri, le-aţi putea scrie în locul meu, abordând subiectul dintr-un unghi mult mai captivant (pentru mine, cel puţin…)- acela de părinte care petrece timp cu copilul său şi îl cunoaşte îndeaproape. Vrem ca şi noi, învăţătorii, să-i cunoaştem mai bine pe copiii cu care lucram, dar şi ei între ei să comunice 
şi să interacţioneze mai mult. Însă, dincolo de aceste scopuri, prioritatea noastră este de a sădi în ei acea dorinţă, acel dor şi bucurie de a spune altora despre credinţa lor şi despre Dumnezeu. Drept urmare, împreună cu ceilalţi învăţători de la grupă, am planificat mai multe misiuni şi excursii, care sperăm să se materializeze în viitorul apropiat. Cea mai recentă misiune însă, a fost în Biserica din Clopotiva.
De ce Clopotiva? Nu ştiu sigur, poate pentru că îmi sunt încă vii în minte amintirile frumoase de acum mai bine de 10 ani, când copil fiind, am fost în misiune în această biserică. Pentru majoritatea copiilor de la grupă, aceasta a fost prima misiune în afara bisericii. Aşa că, îi voi lăsa pe ei să povestească cum a fost, sperând că entuziasmul pe care l-au avut atunci să îl poată exprima şi în scris. Sandrin Jugariu
Acum câteva duminici am fost la Clopotiva, un sat mic. Acolo am mers cu grupa mijlocie şi liderii. Programul a ieşit frumos doar cu ajutorul Domnului şi a liderilor. Până la Clopotiva am mers cu fratele Corneliu Medrea care a şi predicat. Pentru că biserica era mai mică s-a rugat toată lumea, chiar şi noi. Ne-au servit cu: sucuri, prăjituri şi cozonac. Ne-am bucurat împreună cu ei. Cristian Popa
CREDINTA TATALUI
Un studiu solicitat de guvernul suedez şi publicat în anul 2000 este citat de către Josh McDowell în ceea ce priveşte transmiterea credinţei în Dumnezeu generaţiilor viitoare. Pe scurt, studiul arată că tatăl are rolul primordial în păstrarea valorilor creştine în familie.
Dacă ambii părinţi frecventează consecvent biserica, 33 % dintre copiii lor vor fi prezenţi cu regularitate ca adulţi, iar alţi 41 % vor participa la serviciile divine în mod neregulat (un total de 74 %)
Dacă mama frecventează consecvent biserica dar prezenţa tatălui este neregulată, doar 3 % dintre copiii lor vor fi prezenţi cu regularitate ca adulţi, 59 % participând în mod neregulat la serviciile divine
Dacă mama frecventează consecvent biserica iar tatăl deloc, 2 % din copiii lor vor continua prezenţa consecventă ca adulţi, iar 37 % vor participa din când în când la serviciile divine.
Dacă însă tatăl frecventează consecvent biserica, în condiţiile în care mama participă din când în când, un uimitor procent de 38 % din copiii lor vor participa frecvent la serviciile divine ca adulţi şi încă 44 % vor participa neregulat (82 % în total)
Accentuând gravitatea lucrurilor, s-a constatat că peste 70 % din infractorii tineri provin din familii în care tatăl nu este prezent acasă (divorţ, părăsire, etc.)
Fără a diminua nimic din contribuţia mamei la creşterea copiilor pe calea Domnului, Dumnezeu a aşezat această răspundere în principal pe umerii tatălui, iar felul în care tatăl se achită de această datorie este oglindit în credincioşia copiilor.
Celor mai proaspeţi fraţi şi surori în Domnul:
„Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” II Corinteni 5:17
E anul nou. O, ce frumos!
Acel ce este în Hristos
Şi el, este-o nouă făptură
Aşa cum scrie în Scriptură.
Slavă Tatălui de sus,
Cele vechi, toate s-au dus!
Noi sunt lucrurile, iată!
Viaţa-n bine e schimbată.
După ce au trecut Iordanul în ţara promisă, Dumnezeu le cere israeliţilor un lucru cel puţin ciudat. Le porunceşte să ia din mijlocul Iordanului 12 pietre. Scopul lor? „Să fie un semn de aducere aminte în mijlocul vostru” (Iosua 4:6a). 
M-am întrebat odată, cum ar arăta casa noastră dacă aş aduce în ea o piatră ori de câte ori Dumnezeu îmi face un bine sau îmi ascultă o rugăciune. Dar a dumneavoastră…?
…Aştept întotdeauna cu mare nerăbdare ultima întâlnire din an a bisericii. Mi se pare că e o seară în care semănăm parcă mai mult cu o familie. Aceasta pentru că unii dintre noi îşi fac curaj şi încearcă în câteva minute, în cuvinte mai multe sau mai puţine să spună povestea unei pietre de aducere aminte din viaţa lor. Pentru fiecare dintre noi anul 2008 a fost un an de binecuvântări dar şi de încercări, an cu suişuri şi coborâşuri, cu bucurii dar şi cu lacrimi şi tot fiecare putem mărturisi că „până aici Domnul ne-a ajutat”. Ascult cu mult interes mărturiile fraţilor mei în această ultimă seară din an şi mă simt mai bogată prin lecţiile pe care le învăţ din experienţele lor cu Domnul. Voi încerca să fac o scurtă retrospectivă a lucrurilor spuse.
Neluţu Ciupe a fost cel mai curajos. A fost primul şi a citit cunoscutul text din Luca 2:8-14 urându-ne ca mai mult decât până acum, 2009 să fie un an în care bucuria să se vadă pe feţele noastre, iar modul de închinare să fie unul revoluţionar. Ca fiecare din noi, Corneliu Medrea, pe lângă binecuvântări a avut parte şi de eşecuri. Analizând lucrurile a înţeles încă odată un mare adevăr, acela că fiecare eşec are legătură cu eşecul în rugăciune. Ligiei Blăjut Dumnezeu i-a amintit prin versurile unei cântări că relaţia ei personală cu El e mai importantă decât lucrarea pentru El.
„Eu ştiu ca Tu nu vrei nici jertfe şi nici daruri
Ştiu că Tu priveşti chiar în inima mea
Şi-Ţi doreşti să vezi o inimă întreagă
Dăruită pe deplin în slujba Ta.”
La schimbul de ştafetă cu anul ce s-a dus
Să-L preamărim pe Domnul, că paşii ne-a condus!
Să-I mulţumim că-n anul pe care l-am sfârşit,El ne-a purtat pe braţe, în chip desăvârşit!
Ne aflăm la începutul unui An nou, pe un drum necunoscut nouă, dar pe care îl vom putea parcurge mai uşor dacă vom avea o stare de mulţumire. Mulţumirea este o stare rară, dar nu imposibilă şi înseamnă a accepta ceea ce Dumnezeu ne trimite, cu încrederea că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru şi că El este în controlul fiecărui moment din viaţa noastră.
Am pormit deja pe acest drum al anului 2009, dar acesta nu se măsoară în km, ci în zile, iar fiecare zi este o provocare, o alegere a felului în care vrei să o trăieşti.
„Două femei privind prin ale temniţei zăbrele, una zărea noroi, cealaltă cerul plin de stele.” Chiar dacă vor veni uneori (nechemate) clipe când va trebui să privim „printre zăbrele”, să ne ridicăm privirea în sus, să vedem cerul de unde Dumnezeu ne trimite izbăvirea.
Doresc tuturor membrilor „Familiei noastre” un an binecuvântat de Domnul şi o viaţă trăită după voia Lui.
Cu toată dragostea, Aurica Popa.
Aşa cum ne-am obişnuit deja şi în acest an, a venit duminica în care serbăm împreună cu toţi copiii din biserică, 
Crăciunul Copiilor. De dimineaţă de la ora 9 ne-am întâlnit cu toţi copiii la grupa mică unde urma să ne pregătim cu colinde şi poezii în cinstea Celui ce s-a coborât într-o iesle, chiar şi pentru noi copiii. Şi aşa cuprinşi de spiritul de dăruire al Crăciunului ne-am pus pe colindat şi preţ de 45 minute am repetat colindele care nu le-am mai cântat de anul trecut. Surpriza a fost deosebit de plăcută pentru că împreună cu ceilalţi învăţători am constatat bucuria copiilor la această repetiţie, bucurie pe care cred că aţi simţit-o şi dumneavoastră atunci când copii v-au colindat.
Prezentarea scenetei de către adolescenţii bisericii a fost încă o bucurie şi o apropiere de iesle. Am ascultat apoi mesajul fratelui Corneliu Medrea despre Cadoul, Darul oferit omenirii de către Dumnezeu şi am înţeles încă odată cât de mult ne-a iubit Domnul Isus coborându-se pe pământ ca noi să avem viaţa veşnică.
Îmi doresc ca această bucurie ce am simţit-o cu toţii de Crăciun să nu ne părăsească nici o clipă şi doresc să fim mulţumitori pentru tot ceea ce avem, căci totul vine din mâna Domnului.
Gabi Tudosă
Vineri seara, în cea de-a 2-a zi de Crăciun, la Biserica Crestină Baptistă „Betania” din Cugir a fost seara de colinde, seara în care au fost invitaţi Corul de Copii ai Bisericii Creştine Baptiste „Maranata” din Hunedoara. Bucuria a fost nespus de mare; la un moment dat am avut impresia că a fost un cor de îngeri, iar dacă bucuria ne-a fost aşa de mare, ne întrebăm oare cât de mare ne va fi bucuria acolo sus în cer, când vom cânta cu corul miilor de îngeri? După colindul corului de copii, fratele Ilie Popa a avut un mesaj evanghelistic care, credem noi, a avut un impact puternic asupra sufletelor musafirilor invitaţi din oraş.
Mulţumim pe această cale celor care au făcut ca această seară minunată să fie posibilă: surorilor care a dirijat corul (Dana Jude şi Estera Tudosă), fratelui Emi Popa, fratelui Ilie Popa cât şi copiilor din cor. Cel de Sus să reverse binecuvântări cereşti peste dumneavoastră.
Ovidiu şi Mihaela Popa
Interviu cu Carmen şi Camelia Zaldea
Teama pe care am avut-o la început de interviu, s-a adeverit atunci când am ascultat înregistrarea; nu mai ştiam care e Carmen şi care Camelia. De aceea o mare parte din cele de mai jos va trebui să le consideraţi ca spuse de amândouă. Pentru a le putea totuşi deosebi pe cele două surori gemene, Carmen este întâi născută şi Camelia este cea care poartă ochelari de vedere. Citind rândurile de mai jos, putem afla despre provocările cuiva care nu este din familie de pocăiţi, de care Domnul s-a îndurat şi care încearcă să trăiască pentru El. Vor începe spunându-ne cum s-a îndurat Domnul şi de ele şi au ajuns astfel ca să-L cunoască.
Prima dată au mers la biserică mama şi bunica în Deva, la biseric
a unde era păstor fratele Elisei. Mergeam şi noi acolo cu mătuşa noastră. Aveam vreo 10-11 ani. Nu eram prea atente la ceea ce se spunea acolo ci mai mult desenam. Acolo s-a botezat mama după care a căzut bolnavă la pat. Am mers timp de vreo 2 ani la biserica baptistă din Deva unde făceam naveta în fiecare week-end aproape. Apoi bunica a aflat de biserica din Hunedoara de pe Popa Şapcă şi am mers toate patru acolo. Mama şi bunica mergeau în biserică iar noi la copii. În vremea aceea, de noi copiii se ocupa Olimpia şi Cornelia, pe atunci Burlacu. Am mers la copii până am considerat că suntem prea mari pentru asta apoi am coborât în biserică şi stăteam la balcon. Aveam ca bune prietene pe Pamela şi Claudia.
Mama şi bunica mergeau mai mult dimineaţa la biserică, dar noi vroiam să mergem şi dupămasa. Mama era foarte strictă cu timpul nostru de întoarcere acasă de oriunde am fi fost plecate şi o vreme ne-a fost tare greu să ne încadrăm în timp, dar le-am câştigat încrederea că nu mergem în altă parte decât la biserică.
Interviu cu Rut Bândilă
Nu cu mult timp în urmă am dus vestea bună a Naşterii Domnului Isus şi celor din oraşul nostru. Ai participat şi tu? Ai fost la colindă?
În ziua de 24 decembrie, fiind la serviciu, am ajuns acasă atât de obosită încât nu se mai înţelegea nimeni cu mine. Mi-a trecut prin minte să nu mai merg anul acesta cu colinda dar un gând nu-mi dădea pace: “Chiar de Crăciun, acasă?!” M-am odihnit aproximativ o oră şi jumătate şi am fost trezită de
colindători. Era trupa lui Emi Goicovici. După ce aceştia au plecat, m-am îmbrăcat şi eu şi am plecat să-i întâlnesc pe tinerii de la biserica noastră. Era ora 22 şi ei colindau prin micro V; am continuat să ducem vestea bună a Naşterii Mântuitorului până spre dimineaţă.
A doua seară m-am bucurat foarte mult pentru că am putut să merg la colindă cu grupa de copii. Am fost impresionată de cei mai mici: Cristi Popa, Delia Potcovaru, Teodora Tomoni, care au stat cu noi până la sfârşitul colindului (aprox ora 2) deşi era foarte frig, şi să văd bucuria de pe feţele lor. Mi se întâmplă uneori să fiu întrebată la sfârşitul vreunui program la biserică: “Ce a fost cu tine în seara asta? Eşti obosită? Nu te simţi bine?” Această întrebare m-a făcut să fiu mai atentă la modul în care mă manifest, la atitudinea mea. Poate, venind de la serviciu direct la biserică sunt uneori mai obosită şi nu reuşesc să-mi manifest bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi pe Mess mi-am pus motto-ul “Mă bucur de fiecare clipă ce o trăiesc, chiar dacă nu zâmbesc mereu”, pentru ca cei care mă cunosc să înţeleagă că sunt bucuroasă şi mulţumită chiar dacă nu o arăt întotdeauna.
Crăciunul, perioada în care ne străduim din răsputeri să aducem bucurie cât mai multor oameni! În acest timp, dorim să ne retragem din tumultul zgomotos şi să fim înconjuraţi de cei dragi. Întrebarea este: cine sunt cei dragi? Sau cine ar trebui să fie ei? Şi pentru a avea un răspuns pertinent ne uităm în Biblie şi la Domnul Isus: El petrecea mult timp cu cei săraci, cei în nevoi, cei bolnavi, cei chinuiţi de păcatele lor, dar evenimentele speciale le petrecea împreună cu cei doisprezece ucenici şi în fiecare zi avea întâlnire, într-un loc retras cu Tatăl Ceresc. Dorinţa mea pentru acest an şi pentru anii ce Dumnezeu ni-i va mai îngădui pe acest pământ, este aceea de a găsi un echilibru între a petrece timp cu Domnul şi a face Lucrarea Lui.
Unul din momentele cele mai frumoase şi pline de emoţie în copilaria mea, era mult aşteptata seară de 24 decembrie, când mergeam cu colinda. Îmi plăcea să văd strălucind bucuria pe feţele celor colindaţi şi cântam cu o şi mai mare însufleţire când vedeam cum şi vecinii lor îşi deschid uşile pentru a pătrunde colinda în casa lor. Şi astăzi, adult fiind, bucuria este la fel de mare; cântând colindele, inima mi se umple de bucurie, mulţumire şi recunoştinţă faţă de Cel care a ales să lase slava şi frumuseţea cerului şi să vină în lumea noastră. Mă bucur că România este una din puţinele ţări care mai păstrează obiceiul colindului. Acest obicei se va păstra atâta timp cât există dorinţa de a colinda şi oameni care să asculte colindul. De aceea, de acest Crăciun am vrut să aprindem în inimile celor micuţi „torţa colindului” pe care cred că o vor duce mai departe ani de-a rândul, cu o emoţie şi cu o bucurie mereu nouă în fiecare an. De acest Crăciun am fost cu colinda la familiile lor, a prietenilor, dar şi în casele profesorilor sau colegilor de clasă. Ne-am bucurat să vedem că nu le este ruşine de numele ce îl poartă şi că sunt o mărturie pentru cei din jur. Cum a fost seara de Ajun pentru copii? Care a fost reacţia lor după seara de colindă? Cei care le sunteţi părinţi cred că stiţi deja; ceilalţi veţi citi cele ce urmează, scrise chiar de ei. Sandrin Jugariu
OglindaFamilieiNoastre 
Comentarii recente